Cuvîntul „criză“ a intrat deja în limbajul curent pentru oricine lucrează în domeniul culturii. Criza e o certitudine, e la fel de sigură ca moartea. Dar prezența crizei n-a fost parcă nicicînd mai amenințătoare ca acum, la acest început de stagiune. Cum s-a ajuns aici? În 2017, ministrul Culturii Ionuț Vulpescu (PSD) a hotărît dublarea salariilor actorilor, dar nu a oferit soluții și pentru dublarea fondurilor de salarii. Meritată sau nu (majoritatea actorilor aveau într-adevăr salarii mici), decizia venită de sus i a pus pe manageri într-o situație complicată și în fața unor alegeri (aproape) imposibile. Mai ales instituțiile din orașele mici, finanțate parcimonios de la bugetul local, au dificultăți să susțină noul nivel salarial. Și nu-și mai permit să plătească și colaboratori – asta, în condițiile în care unele producții depind de prestații „externe“. Un alt nivel al crizei e atins în momentul în care, pentru a degreva bugetul pentru salarii, anumite servicii altminteri indispensabile (pază, tehnic etc.) sînt externalizate, plata fiind făcută prin capitolul „bunuri și servicii“. Riscurile fiind reducerea bugetelor la acest capitol și întîrzieri în alocarea fondurilor de către minister. Ambele riscuri s-au concretizat. Rezultatul e starea de incertitudine și lipsa unei perspective de viitor pentru multe instituții de spectacole. La Iași, de pildă, directoarea Operei Naționale a anunțat deja că e puțin probabil să mai poată produce vreun nou spectacol pînă la sfîrșitul anului dacă nu i se acordă mai mulți bani la rectificare. Într-o eventuală, dar improbabilă rectificare bugetară își pun speranța multe instituții de cultură…

Pînă la rectificare a venit însă o dispoziție a ministrului Culturii Daniel Breaz (din 10 septembrie), care le cere managerilor următoarele: „Pentru instituțiile finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, o analiză asupra categoriilor de venituri pe care acestea le încasează și transmiterea unor propuneri care să promoveze măsuri de ordin legislativ și/sau administrativ care să conducă la majorarea acestora, astfel încît finanțarea să se asigure preponderent din veniturile proprii încasate; fiecare instituție va efectua o analiză a legislației din domeniu și va iniția, după caz, propuneri de modificare a celei existente, astfel încît aplicarea noilor reglementări să conducă la o utilizare eficientă și economicoasă a fondurilor publice“. Cum ar veni, instituțiile publice de cultură să găsească mijloace pentru autofinanțare. Să ne înțelegem: în principiu, nu e greșit ca ministerul să ceară instituțiilor subordonate mai multă grijă în cheltuirea banilor publici. A le cere însă măsuri de economisire în condițiile în care nu se poate spune că pînă acum s-au bucurat de bugete generoase, a le cere să se autofinanțeze după ce tocmai Guvernul a dublat salariile angajaților, e nu doar o incoerență administrativă, ci un paradox de neînțeles. Apropo: își mai amintește oare cineva ce a însemnat, în anii 1980, autofinanțarea?

De fapt, nu bugetul trebuie rectificat, ci sistemul în sine: acest mod de funcționare în care erorile se repară din mers, providențial (sau nu). Că „nu mai sînt destui bani la cultură“ se știe deja de multă vreme. Momentul „vesel“ produs pe scenă, în mai, în cadrul Galei UNITER, de Reactor, a fost doar o ilustrare a unui adevăr pe care managerii de instituții îl cunosc, dar pe care în general nu îndrăznesc decît să-l șoptească pe holuri și prin culise. Unii tac din oportunism, în speranța că poate-poate vor ajunge la o înțelegere cu ministerul. Alții tac de teamă că și-ar putea pierde o finanțare decentă măcar anul viitor, dacă acum nu s-a putut. Și în tot acest timp, bugetele nu mai ajung decît pentru salarii.

Încă și mai grea e situația sectorului independent, văduvit de 30% din bugetul destinat proiectelor culturale co-finanțate de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Bani existenți efectiv în cont, dar nealocați la timp! Cei de la Reactor au avut curajul să denunțe această inițiativă nefericită a guvernului PSD. Multe alte organizații au fost afectate de această reducere neașteptată a fondurilor și au protestat gălăgios și cu inspirație. Imaginile nu l-au impresionat nici pe ministrul Culturii, nici pe cel al Finanțelor: artiștii s-au îmbrăcat în saci negri, de morgă, și s-au întins pe treptele ministerului. Criza e o certitudine, e la fel de sigură ca moartea.

Într-o eventuală, dar improbabilă rectificare bugetară își pun speranța multe instituții de cultură…