Abdulah (Dagaçar), Aziz, Mithat şi Bayram sînt experţi. Au program flexibil, ştiu totul despre orarul magazinelor şi al restaurantelor, sînt harnici şi competenţi. Mai exact, Abdulah, Aziz, Mithat şi Bayram sînt profesionişti ai gunoiului. În fiecare zi, bîntuie Istanbulul cu un fel de cărucior improvizat, colectînd materiale reciclabile – fier, hîrtie, cartoane, pet-uri, doze de aluminiu. Sînt cetăţenii invizibili ai unei mari capitale. 

Mr. Dagaçar and the Golden Tectonics of Trash (Dl Dagaçar şi tectonica de aur a gunoiului) e cea mai recentă producţie a colectivului german Rimini Protokoll şi a avut premiera la sfîrşitul lui octombrie, la garajistanbul, în cadrul programului Istanbul – Capitală Culturală Europeană. O poveste subtilă, emoţionantă despre demnitate şi existenţa tăcută a celui-de-alături, la graniţa economiei capitaliste – unde, evident, şi gunoiul se poate transforma în galbeni. Comentaţi şi contestaţi – inclusiv în România, după prezentarea la Bucureşti a proiectului lor Karl Marx: Capitalul. Volumul I – pentru că, aparent, dau de pămînt cu tradiţia teatrului ca ficţiune, eliminînd, înainte de toate, actorul profesionist, membrii Rimini Protokoll (Helgard Haug, Stefan Kaegi şi Daniel Wetzel, lucrînd împreună din 2000, în diferite combinaţii) aduc pe scenă „teatrul profesioniştilor“ în viaţă reală, performîndu-şi propriile experienţe existenţiale, într-o structură dramaturgică interesată de ceea ce grupul german numeşte „protocoale“ (în genul informatic): modele, scheme, reguli atribuind funcţii şi roluri în structura socio-politică. În cazul de faţă, funcţia invizibilităţii pentru a supravieţui într-o lume ostilă. 

În Dl Dagaçar…, poveştile de viaţă ale protagoniştilor sînt, în materie de fapte, nu şi de substanţă artistică, destul de sărace: şi-au dorit să fie imami, profesori ori cîntăreţi tradiţionali, dar au venit din estul Anatoliei pentru că în Istanbul „străzile sînt pavate cu aur“, şi-au construit locuinţe, paturi, sobe din lucruri aruncate de alţii (zoom in pe surprinzătoarea metamorfoză a resturilor menajere), schimbă „aurul“ cartoanelor pe bani de întreţinere şi aşteaptă următorul cutremur. Un cutremur mai mult sau mai puţin metaforic: aurul străzilor turceşti va fi răscolit – a început deja – de marile corporaţii, atente la cursul metalelor preţioase şi la mişcările ecologiste, care cresc preţul aluminiului şi al hîrtiei reciclate. Globalizarea în lumea gunoaielor nu diferă prea mult de perspectiva bursei de la New York. 

La fel ca-n România, „meseria“ de căutător în gunoi e rezervată cetăţenilor prin definiţie invizibili: cei patru sînt cu toţii kurzi, aceşti ţigani ai Asiei Minor. Pe scenă însă, Abdulah, Aziz, Mithat şi Bayram sînt artişti – cu mişcările lor uşor stîngace şi zîmbetele încurcate, micile improvizaţii în text şi demnitatea jenată cu care-şi expun intimitatea pauperă şi libertatea nomadă.

Există şi un al cincilea performer în Dl Dagaçar… Hasan e la rîndu-i expert – însă un expert al mirajelor (Hasan Hüseyin Karaba˘g e un cunoscut actor profesionist de Karagöz, teatru tradiţional de umbre), iar pregătirea şi „executarea“ la vedere a jocului de umbre descompune, de fapt, un mecanism al aparenţelor (economiei oficiale şi ale societăţii vizibile) lipsite de substanţă (Karagöz foloseşte, evident, păpuşi „bidimensionale“, plate, dar, atipic pentru genul umbrelor, ele sînt colorate). De fapt, Karagöz sînt poveşti moralizatoare şi optimiste pentru omul din popor – întotdeauna, aici e vorba despre confruntarea dintre două personaje: analfabetul, sărmanul, dar isteţul Karagöz (de unde românescul „caraghios“) şi şcolitul de familie bună Hacivat, confruntare din care întotdeauna Karagöz iese cîştigător şi tot falit. Chiar şi cînd i se explică ce-i aia SWOT (metoda de planificare strategică a afacerilor) – căci „obiectivul final“ în adunatul de gunoaie n-are treabă cu schemele corporatiste. 

Un sac – mai înalt de-un stat de om – de cartoane la Istanbul înseamnă 30 de lire (15 euro) – cheltuielile de întreţinere pentru casă pe o lună. Unul cu doze de Coca-Cola ori Mirinda – 3-400 de lire (150-200 de euro), dar un astfel de sac se umple într-o lună-două. Un sac de aluminiu înseamnă copii daţi la şcoală şi petrecerea timpului liber. Oare ce (nu cît) valorează o căruţă de fier vechi?