Recent, Aurora Király a avut o expoziție la Galeria Anca Poterașu, „de altundeva, altceva decît mine însămi”. Colaje textile cusute, lucrări textile cu intervenții în structura țesăturii, fotografii, o poveste despre intimitate, timp și fragilitate. Cariera didactică a Aurorei este și ea o parte importantă, așa că am vorbit cu ea deopotrivă despre studenți, Universitatea de Arte București și autenticitate în discursul artistic.

 

Ce mai înseamnă învățămîntul vocațional, cel de la Universitatea de Arte București?

Înseamnă că o nouă generație de absolvenți își caută drumul și locul pe scena artistică, o generație mai încercată datorită pandemiei și saltului forțat la învățămîntul online. Anumite cursuri s-au ținut în ateliere, însă cele teoretice au fost online. Studenții s-au adaptat bine la situație și expozițiile de licență au ieșit foarte bine, însă comunicarea online este puțin potrivită învățămîntului artistic. Cred că atunci cînd ai posibilitatea să fii în același spațiu fizic cu studenții, cînd aceștia pot lucra în grupuri, calitatea comunicării și interacțiunea sînt superioare.

Ce s-a schimbat și ce a rămas la fel de cînd ați început să predați aici?

În primul rînd, diferența este imprimată de schimbările aduse de ritmul amețitor al dezvoltărilor tehnologice, de apariția platformelor de socializare, de posibilitatea de a căuta informație în oceanul Internetului. Dar pentru a deosebi o sursă valoroasă de una pentru amatori este nevoie să îți însușești cunoștințele de bază, să ai referințe culturale, ca să poți să discerni ce și unde cauți.

În altă ordine de idei, cred că scena a devenit mult mai dinamică, cu mult mai multe posibilități de a continua activitatea artistică după terminarea facultății. Acum zece-cincisprezece ani, mulți absolvenți se angajau în domenii fără legătură cu studiile făcute și rămîneau cu un sentiment de nostalgie și neîmplinire. În ultimii ani, însă, au apărut atîtea platforme de comunicare și promovare prin intermediul cărora studenții și absolvenții pot să-și îndeplinească ideile creative. Mulți dintre ei găsesc formate noi, adaptate vremurilor: conturi de Instagram pe care curatoriază anumite proiecte, festivaluri ce reunesc artiști din aceeași generație, spații expoziționale în locuri alternative, iar unii încep să colaboreze chiar cu galerii și instituții recunoscute, încă din vremea studenției. Totul se mișcă mult mai repede decît în trecut.

Foarte mulți părinți își doresc pentru copiii lor cariere artistice. E un fel de miraj al talentului, printre multe altele, desigur. Cît de clișeizată este imaginea artistului în cazul aspiranților care vin la facultatea voastră?

Cred că mulți părinți își doresc ca propriii copii să ia contact cu arta și să învețe limbajul plastic (în acest scop îi îndrumă spre ateliere de specialitate, licee și universități de artă), dar adesea sînt îngrijorați atunci cînd aceștia își exprimă intenția de a urma cariere în domenii artistice. Cred că așa este dintotdeauna. Cu toate acestea, datorită dezvoltărilor tehnologice și mediilor de informare și comunicare actuale, există mult mai multe posibilități și mai variate de a fi activ după ce termini o universitate de artă, nu doar ca artist vizual, ci și în mass-media, în industriile creative, în zona editorială sau ca artist independent în diverse proiecte ș.a. Sînt bucuroasă să văd absolvenți care își găsesc drumul în zone mai nișate, mulți își fac propriile lor organizații și firme prin intermediul cărora pot să își promoveze și comercializeze proiectele (pictură, fotografie, design, ilustrație, fashion etc).

Ați urmărit de-a lungul timpului traseul a mai multe generații de studenți, ce se întîmplă cu ei mai departe, cîți dintre ei își găsesc un loc, o voce, în peisajul artistic românesc?

Cred că în peisajul românesc există încă o mare posibilitate de afirmare pe scena artistică. Pe lîngă atelierele școlii și UNAgaleria, studenții își prezintă proiectele de licență sau cele de încheiere a studiilor masterale sub forma unor expoziții și în spațiile din oraș: Atelierele Malmaison, Galeria Anca Poterașu, Galeria Posibilă, A5 Studio, Rezidența Scena9, iar uneori în proiecte punctuale chiar la Muzeul Național de Artă Contemporană și la Muzeul Național de Artă al României. Lucrările lor pot fi astfel văzute de profesori, colegi, familie, prieteni și invitați din lumea artistică. E un prim mod de a lua contact cu scena artistică și de a deveni vizibili. Complementar sînt proiecte deja cu tradiție, de exemplu Festivalul Diploma, organizat de The Institute, care invită profesioniști din lumea artei să selecteze absolvenți din toate universitățile de artă din țară pentru prezentarea în cadrul festivalului, o platformă care îi expune publicului și specialiștilor ce îi pot invita apoi în alte proiecte. Pentru studenți este o ocazie de a-și vedea lucrările într-un context mai larg. Își dau seama mai bine de nivelul general, de aspecte pe care le pot îmbunătăți și la care trebuie să acorde o atenție mai mare. Universitatea este tot mai preocupată de traseul tinerilor artiști și după ce au absolvit studiile de licență, master sau doctorat. În sensul acesta, există o platformă în creștere care înregistrează/diseminează activitățile lor, astfel încît să se cristalizeze o conștiință a apartenenței la comunitatea celor ce au studiat la UNArte. La rîndul lor, departamentele își promovează activitățile și realizările studenților pe paginile de Instagram și Facebook pe care le coordonează.

Deși unii studenți încheie doar ciclul de licență, am observat că pentru mulți este un răstimp prea scurt și că cei care continuă și studiile masterale si doctorale au posibilitatea să aprofundeze mai mult atît partea teoretică, cît și dezvoltarea propriilor proiecte sub ghidarea unor profesori cu experiență. Poți observa un salt în evoluția lor după studiile de master și doctorat, cred că au și mai multe oportunități (burse și programe de cercetare) ca să aprofundeze ce au studiat și să creeze relații de colaborare cu colegii de generație, dar și să își facă mai multe legături în zona profesională atît pe plan național, cît și internațional.

Cum se împacă, în cazul dvs., cariera didactică cu căutările de artistă?

Cred că atît activitatea mea artistică, cît și experiența de curatoriat și management pe care am cîștigat-o pe durata proiectului Galeria Nouă au un impact asupra a ceea ce lucrez cu studenții. Unul dintre cursurile pe care le susțin este orientat spre arta contemporană românească (cu accent pe fotografie și imagine dinamică) raportată la contextul internațional, iar altul este mult mai practic, prin oferirea unui cadru în care îi sprijin pe studenți în pregătirea unor materiale de care au nevoie pentru a se descurca mai ușor după ce termină facultatea, atît în eventualitatea pregătirii unui dosar pentru o slujbă, cît și a celor pentru burse și rezidențe, discutăm despre cum să se prezinte, să își structureze proiectele pe un website etc. Mă bucur de cîte ori studenții lucrează cu seriozitate la aceste teme și alocă un timp de reflecție asupra activității lor, pentru a se putea prezenta cît mai bine. În exemplele pe care le pun în discuție pornesc de la experiența personală pe care am acumulat-o pe scena artistică, dar invit și colegi sau foști studenți să vorbească despre traseul lor, despre realizări sau proiecte pe care le au în lucru. Cred că este un mod accesibil de transfer de cunoștințe și experiență între generații diferite.

În ceea ce privește timpul pentru creația proprie, lucrez în mai multe etape. Am dezvoltat abilitatea de a folosi chiar și timpul în care merg cu metroul și tramvaiul pentru a-mi nota idei și liste, iar cînd am de lucrat efectiv sau de terminat o nouă serie, negociez mai strict timpul meu. De multe ori, noaptea este mai liniște și pot lucra pînă tîrziu, îmi place atmosfera de acasă cînd toată lumea doarme.

Ce a însemnat momentul pandemiei/izolării? Cum ar arăta o fotografie „povestită” a acestei perioade?

Pe lîngă sentimentul de panică inițial, amplificat constant de mass-media, am avut șansa de a „exploata” acest timp prin dezvoltarea unor serii de lucrări asupra cărora m-am concentrat. Tehnicile alese, meticulozitatea procesului de coasere a desenelor-colaje reprezintă modul prin care am încercat să nu mă las copleșită de realitate. Perioada pandemiei mi-a dat și o senzație de secătuire și lipsă de energie, din cauza deconectării de la natură și lipsei plimbărilor obișnuite.

În contrast cu aceste lipsuri, m-am simțit binecuvîntată să am alături familia, pe Anton și pe Iosif, și posibilitatea de a împărtăși cu ei ce simt, și bine, și rău.

O fotografie „povestită” a acestei perioade? De multe ori mă fascinează sunetul casei, activitățile noastre paralele. Cînd am un moment de liniște îmi place să observ ce se întîmplă. Îmi dă un sentiment de liniște cînd ascult sunetele activității fiecăruia dintre noi. În acest caz aș aminti orele de Zoom și Webex pe care le aveam – fiecare în camera lui, dar și după-amiezele în care Anton compunea beat-uri de rap în camera lui, mama mea ce îi povestea ceva din copilăria ei, Iosif care tăia la traforaj un placaj pentru un suport de laptop de care avea nevoie la orele online, în timp ce eu făceam o cafea la espressor. Sintetizînd, ar fi mai degrabă o sonografie, un meta-limbaj, care mă conecta la prezent, îmi confirma: totul e bine, viața merge înainte, sîntem în siguranță.

Mixați multe tehnici, multe elemente și texturi, pe care le folosiți în lucrările dvs. Mai poate fi artistul un alchimist în post-postmodernism?

Cînd vine vorba de fotografie, mai ales cînd lucrezi în laborator, rolul de alchimist mi se pare potrivit și actual. Lucrînd cu mediile digitale, aproape uiți cît de fascinant este procesul fotografic analog. Pentru ultima expoziție am realizat o serie de fotograme (fotografii făcute în laboratorul foto, pe hîrtie fotosensibilă, dar fără aparat de fotografiat), un proces care implică o doză de neprevăzut, uimire uneori, dezamăgire alteori, dar întotdeauna un sentiment că vrei să experimentezi în continuare, că ți se deschid noi posibilități. Materialitatea hîrtiei fotografice, mată sau lucioasă, îți oferă rezultate diferite, pe care le poți valorifica.

Uneori sînt uimită și provocată de alăturările pe care le poți găsi în expozițiile unor artiști. Cred că arta contemporană îți oferă o lejeritate extraordinară de îmbinare a unor limbaje neașteptate.

În literatură, sînt uimită în special de temele care pot deveni subiectul unei cărți. Fie că e ceva banal dezvoltat într-un mod uimitor, fie că e o idee extravagantă povestită ca ceva firesc, mi se pare magic procesul prin care aceste povestiri găsesc rezonanță în oameni diferiți. Alchimie.

Trăim într-o lume pentru care imaginea are și putere, și impact. Cît de important e să te antrenezi pentru a putea să discerni/înțelegi/faci diferența dintre ce are valoroare și ce nu?

Da, recunosc că este greu. Arta contemporană este o transmisie în flux direct. Uneori lucrurile care se realizează astăzi se vor cerne în cinci, zece ani și doar o parte dintre acestea vor trece proba timpului. Trierea aceasta este cumva intermediată de instituțiile specializate, de curatori, de critici de artă. Unii dintre aceștia pot fi vizionari, alții doar urmează niște tendințe, fără să-și asume puncte de vedere personale. Cred că acest antrenament se poate face prin educație și informare continuă, prin vizionarea/discutarea cît mai multor expoziții sau lucrări.

Care e ultimul lucru văzut/citit care v-a emoționat și v-a făcut să vă gîndiți mai mult timp la el?

În cadrul festivalului de la Arles, expoziția Desideration (Anamanda Sîn). From Disaster to Desire: Towards Another Space Mythology a artistului SMITH, în colaborare cu o echipă transdisciplinară. O expoziție rară, puternică, imersivă, despre stări nedefinite, imposibile, despre comunicare, percepție, cosmos și despre noi configurări ale imaginației.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: autoportret A. Király