Cecília Felméri este regizoare și profesoară la Facultatea de Regie a Universităţii Sapientia din Cluj. Filmul Spirala, debutul ei în lungmetraj, este o dramă psihologică despre dificultatea de a lăsa în urmă trecutul. Am sunat-o pe Cecília cu nerăbdarea cinefilului care așteaptă, invitînd-o să povestească cum a interpretat rolul principal în limba maghiară actorul Bogdan Dumitrache și despre explorarea suferinței umane în relația de cuplu. 

 

Ați terminat facultatea de drept în Cluj, continuînd cu studii teatrale la Tîrgu Mureș și Cluj, apoi ați fost bursieră Erasmus la Budapesta. Ce anume v-a atras către meseria de regizor?

Am terminat liceul la clasă de informatică într-o școală cu profil predominant real, nu prea a existat în dicționarul nostru „meseria de regizor” sau orice meserie artistică. Nu știam ce vreau să fiu, dar știam că vreau să fac ceva care să mă intereseze. În acest sens, am continuat să experimentez și după ce am intrat la facultatea de drept, am fost și jurnalistă la o revistă studențească, apoi am dat concurs la un post de actor păpușar la Teatrul de Păpuși Puck din Cluj și în tot acest proces de căutare am dat admitere și la Facultatea de Film, Fotografie, Media de la Universitatea Sapientia, care tocmai se deschisese în acel an. La facultate am făcut mai întîi animații, apoi cînd am făcut primul meu film cu actori, filmul de diplomă, am ajuns să-mi dau seama că poate asta căutam și aș vrea să mă fac regizor.

Cum ați descrie experiența de actor păpuşar la Teatrul de Păpuşi Puck?

Era primul meu loc de muncă, unde am primit salariu și bonuri de masă, erau contabile, directori, o instituție completă, deci ceva serios. Dar în același timp nu era așa serios, era un joc, un colectiv de artiști mai boemi, puțin nebuni, plini de greșeli și plini de suflet, unde nu trebuia să fii perfect ca să fii acceptat, iar asta pentru mine a fost o revelație. Am fost și în delegații, turnee, festivaluri, am trăit într-o lume complet nouă pentru mine, am lucrat cu mai mulți regizori, am învățat mult de la ei și printre ei.

Acum predați și cursuri de film studenților clujeni. Se poate învăța o meserie atît de personală doar pe internet?

O parte din meserie se poate învăța online, o parte nu prea. Dar, oricum, meseria asta se învață din mers, făcînd filme, problema e că și filmările studențești sînt mai greu de organizat din cauza pandemiei, actorilor li se schimbă zilnic programul, sau intră în carantină. Nimic nu e sigur pînă în ziua filmării.

Ați avut șansa să lucrați și cu asociații de film din Ungaria. Funcționează acestea mai bine față de cele din România?

Nu știu, nu cred. Cred că ce contează din punctul meu de vedere este atitudinea producătorilor față de proiect, iar eu am avut noroc în acest sens.

E complicat să debutezi în lungmetraj?

A fost greu, desigur. Dar nu știu dacă merită să vorbim în acești termeni, pentru că oricît de stresant și greu ar fi fost, dacă mă gîndesc cu ce altceva mi-aș fi petrecut zilele în afară de asta, tot asta aș alege.

Alături de Bogdan Dumitrache, din distribuție mai fac parte Alexandra Borbély și Diána Magdolna Kiss. Cum ați lucrat cu ei și în ce măsura bariera lingvistică a fost sau nu un impediment?

Am lucrat bine, toți sînt actori foarte buni și niște oameni foarte mișto. Bogdan Dumitrache s-a înțeles foarte bine cu întreaga  echipă. Aș spune că bariera lingvistică a fost un impediment în improvizație, în sensul că nu a putut să schimbe sau să adauge la dialog, și nici fetele, pentru că Bogdan nu înțelegea ce spuneau ele. Dar aveam șansa să repetăm și ne permiteam o oarecare libertate de mișcare, iar dacă la repetiții am schimbat ceva în dialog, era timp ca Bogdan să învețe noul text pînă la filmare. Un alt inconvenient era că Bogdan, oricît de bine ar fi învățat textul, tot avea un accent, așadar trebuia dublată vocea lui, lucru de care mi-a părut extrem de rău. Dar ăsta era prețul pentru a putea lucra cu el și dacă ar fi să aleg acum actorul, aș decide tot la fel.

                                

                                     Foto: Bogdan Dumitrache, Diána Magdolna Kiss

Care sînt mizele filmului Spirala și de ce ați optat pentru o „dramă psihogică”?

Pentru mine o miză importantă a fost să spun povestea în așa fel încît să arăt că fiecare personaj are adevărul lui subiectiv și nu neapărat că este conștient de adevărul celuilalt, că nu-l înțelege, ori că nu vrea să-l înțeleagă, pentru că dacă ar înțelege, ar trebui să accepte o schimbare, aprobînd ce nu vrea să accepte. Personajele trăiesc lîngă acel lac super frumos, care poate să apară ca un loc de vis pentru oricine, dar care pentru personajele din film este un loc unde se reflectă trăirile lor. Ei văd lacul în felul cum se simt acolo, iar noi vedem lacul doar prin perspectiva lor.

De unde ați pornit cînd ați scris scenariul?

De la o idee proprie, ideea era destul de simplă, deci trebuiau construite toate scenele, personajele, care să spună povestea. Drumul de la idee pînă la scenariul final a fost însă lung.

Lansarea internațională a coincis cu perioada nefastă a ultimului an. Cum gestionați situația?

Mă bucur că am putut participa personal la două dintre festivaluri: la Varșovia, unde a avut loc premiera, și la Cairo. La discuțiile de la sfîrșitul proiecțiilor m-am întîlnit cu reacții ale publicului, deși acestea veneau din spatele măștilor, de la un public foarte sporadic, pentru că sălile nu puteau fi umplute decît la capacitatea de 25%, dar reacțiile au fost bune, iar întrebările din partea spectatorilor, relevante.

Ce alternative sînt pentru cei care vor dori să vadă Spirala?

Deocamdată așteptăm să se deschide cinematografele, asta nu se știe cînd se va întîmpla, sper să fie prezentat filmul la TIFF. Nu știu, e greu de făcut strategie în pandemia asta, e un context dificil, dar aspectul acesta e în cele mai bune mîini, ale Oanei și ale lui Tudor Giurgiu, producătorii filmului în România.

Ce film bun văzut recent ne puteți recomanda?

Eu în ultima perioadă am văzut foarte puține filme, mai mult am citit. Sau am revăzut filme care mi-au plăcut.

a consemnat Roxana CĂLINESCU