Plouă cu picuri mari, greoi. Picături de ploaie pocnesc zgomotos pe umerii pelerinelor soldaţilor. Umed. Pista de la Otopeni se pierde printre zecile de avioane tăcute. Plouă cum nu a mai plouat de cînd a început războiul ăsta nenorocit. E toamnă. Se apropie sfîrşitul lui septembrie 1939 şi Polonia a fost zdrobită de haita de lupi a lui Hitler. Foc şi pîrjoală au rămas în urmă. În România, vestea că cea mai faimoasă armă din Europa, Cavaleria Poloneză, a fost strivită de şenilele tancurilor germane în ultima şarjă îi cutremură pe toţi.
În zare, norii se lasă greu peste plopii înalţi, care îşi chinuie şira spinării în vîntul tare. Ion Dobran e la cursuri de aviaţie la Bucureşti. Pentru acest tînăr locotenent, Al Doilea Război Mondial a început odată cu imaginea avioanelor poloneze care se retrăgeau din calea Blitzkrieg-ului german.
 
Ion Dobran încă nu încercase focul în luptă. „Eram pe Otopeni, elev, şi vedeam cum curg avioanele poloneze, care se refugiau atunci la noi, pentru că eram în relaţii bune. Şi veneau şi PZD-uri, şi Caras-uri care semănau cu Stukas-ul german, veneau şi bombardiere.“ Oameni obosiţi, piloţi nebărbieriţi, dezbrăcaţi sau în costume de zbor rupte, mulţi dintre ei răniţi, cu ochii înghiţiţi de cearcăne, în care se citeau, laolaltă, înfrîngerea, disperarea, durerea şi groaza faţă de măcelul ce cuprinsese brava Polonie.
 
Aşa a început războiul pentru tînărul locotenent Ion Dobran, care intră în luptă abia în august 1943 şi rămîne astăzi singurul supravieţuitor din Grupul 9 de vînătoare.
 

„Du-i, Doamne, la Budapesta“

 
Dar extraordinara poveste a lui Dobran, pilotul român care şi-a strîns la piept duşmanul sub cerul României, avea să se petreacă abia un an mai tîrziu. Providenţa a făcut să fie în aceeaşi zi cu Debarcarea din Normandia, 6 iunie 1944.
 
România lupta deja de trei ani alături de Puterile Axei. Ploieştiul era asediat de bombardierele Forţei a 15-a americane, stabilite undeva în sudul Italiei. Sirenele urlau din rărunchi la aproape fiecare două zile. Erau vremuri în care oamenii ajungeau să se obişnuiască cu bubuiturile şi zvîrcolirile pămîntului sub ropotul bombelor. Iar liniştea şi visele frumoase ajunseseră să fie mai înfricoşătoare decît şuieratul gloanţelor.
„Pînă pe la 7 eram foarte vesel. Nu ştiam ce se întîmplă în ziua respectivă. Pe la 8, 9 dimineaţa ne duceam la comandament să aflăm veşti“ – povesteşte generalul Dobran, care pe vremea aceea era pilot de vînătoare pe un avion german Messerschmitt şi supraveghea zona cuprinsă între Prut şi Tecuci.
 
Atunci, tehnologia românească încă nu ţinea pasul cu cea occidentală. Aşa se face că radarele noastre identificau bombardierele americane cum se ridicau de la sol, dar nu puteau preciza destinaţia. Emoţia bombardamentului inevitabil devenea apăsătoare abia cînd avioanele americane ajungeau în zona de sud-vest a României, aproape de graniţă. „Dacă virau stînga, mergeau la Budapesta. Dacă virau dreapta, atacau Sofia, dacă mergeau drept, sigur veneau la noi. Şi, mai în glumă, mai în serios, ne gîndeam: «Du-i, Doamne, la Budapesta». N-a fost să fie şi au venit la noi.“
 
„Noi nu voiam să ucidem oameni“
 
Pe o vreme cîinească, în dimineaţa de 6 iunie 1944, Grupul 9 de vînătoare s-a ridicat de la sol în dezordine. Tînărul locotenent Dobran s-a despărţit de grup şi a înaintat spre formaţia de bombardiere. În zare, a observat două avioane americane Mustang.
 
De cînd a visat la momentul acesta! S-a gîndit mult seara şi, la lumina becului din cort, deschidea jurnalul de front şi nota – el şi un Mustang, teribila maşinărie americană care le-a dat fiori nemţilor în văzduh. Un vis devenit realitate. Generalul zîmbeşte.
 
„M-am poziţionat deasupra lor şi l-am luat la întîmplare pe cel din stînga. Era avionul lui Barrie Davis“ – generalul Dobran întinde palmele şi încearcă să descrie zborul. Sus, apoi în jos, palma dreaptă, subţire, fusiformă se apleacă, apoi se transformă în pumn, venele mov, „mitraliera, apoi tunul din dotare“ – palma stîngă coboară, semn că Mustang-ul lui Davis începe să piardă altitudine. „Pe vremea aceea, eram un tînăr pilot care nu voia să ucidă oameni, ci să doboare avioane şi mă bucuram cînd vedeam că din avionul din faţă sărea o paraşută. Mă gîndeam că şi pe el îl aşteaptă acasă o nevastă, un copil.“
 
În aceeaşi zi, la cîţiva kilometri de casa generalului român, în camera de hotel de la Hilton, colonelul american Barrie Davis zîmbeşte larg, deschis. Cei doi nu s-au văzut niciodată şi urmează ca în două zile, după 65 de ani, să se privească în ochi pentru prima dată. „Eu sînt un om foarte norocos, iar el este un ţintaş foarte bun.“ Gloanţele românului i-au distrus aripa dreaptă, cele patru pale ale elicei şi au rupt geamul de protecţie al cabinei. La peste 6000 de metri înălţime, ochii americanului au cedat din cauza şocului puternic, acesta pierzîndu-şi cunoştinţa.
„Ceva totuşi m-a ţinut în viaţă, pentru că m-am trezit cu avionul zburînd de unul singur şi am reuşit cu greu să aterizez la baza noastră din Ucraina.“ În urmă a rămas locotenentul Dobran care a fost, la rîndul lui, doborît de colegul de echipă al lui Davis, Wayne Lowry. Acesta l-a forţat să aterizeze, după o luptă pe care, paradoxal, Dobran o descrie cu zîmbetul pe buze ca fiind „una din cele mai frumoase lupte aeriene pe care le-am avut vreodată“. Mă uimeşte capacitatea acestor oameni de a-şi fi acceptat moartea de fiecare dată cînd se aşezau în scaunul pilotului. Oameni care au simţit braţele morţii cuprinzîndu-i şi care totuşi îşi amintesc cu blîndeţe de acele vremuri, fără încrîncenare şi fără resemnare. Fiecare decolare, fiecare sirenă, fiecare huruit de bombardier nu veneau ca un blestem pentru ei, ci ca o speranţă că se vor reîntoarce în casele celor dragi.
 
„Nu am crezut că voi supravieţui războiului“
 
Lentila dreaptă a colonelului Davis e uşor murdară, iar în spatele ei, nişte ochi albaştri sclipesc precum ochii bunicului meu. În camera de hotel e cald. „Eu nu am crezut că voi supravieţui războiului. Am avut un frate care a luptat în insulele Filipine şi, cînd au atacat japonezii, a fost împuşcat şi a murit. Cînd am trecut oceanul în Europa am ştiu că am să mor“ – pleoapele se ating, sacoul crem ca de ciocolată fină se umflă în zona pieptului, sub cravată cămaşa face cute adînci, pleoapele îi tremură, apoi urmează un răsuflu cald. „Dar am fost norocos şi uitaţi că stau de vorbă aici cu dvs.“
 
Războiul a transformat oameni, a schimbat destine şi a modificat cerul şi pămîntul. Bombe şi gloanţe care au omorît oameni. Oameni care au omorît oameni fără să se ştie unii de alţii şi fără să se urască. „S-au ucis pentru că erau soldaţi care aveau de îndeplinit ordine. Noi nu am ştiut că acele avioane de vînătoare erau conduse de români. Am aflat acest lucru abia după terminarea războiului. Noi eram sigur că erau nemţi.“
Colonelul Davis a fost salvat de la moarte printr-o minune. Proiectilul de tun al lui Dobran a nimerit în rezervorul de combustibil şi a explodat la doar cîţiva centimetri de coloana vertebrală a acestuia.
 
Glonţul dintre omoplaţi
 
Aceeaşi minune l-a salvat şi pe generalul Dobran, care a fost doborît, la rîndul său, de colegul de patrulă al lui Davis, Wayne Lowry. „Era un pilot foarte bun. Cu toată gama mea de acrobaţie nu am putut să-l prind niciodată de coadă să-l pot ochi.“ Messerschmitt-ul românului era inferior Mustang-ului american şi a primit un proiectil în aripa stîngă. O bubuitură înfundată. A doua lovitură. Rezervorul de benzină. O a treia. Un proiectil de tun loveşte blindajul, dar nu îl străpunge. Dobran încearcă aceleaşi trăiri ca şi Davis. „Mai aveam un blindaj de oţel în spate care şi-a făcut datoria. Proiectilul a străpuns blindajul, l-a înflorit aşa, în mai multe flori, dar glonţul efectiv nu a trecut“ – povesteşte generalul. Doar vîrful a reuşit să se strecoare şi să-şi potrivească ascuţişul fierbinte în hainele românului. „Nu mă mai puteam rezema de spătar pentru că îl simţeam în spate, exact între omoplaţi. Şi aşa am mers pînă am văzut un cîmp unde am reuşit cu greu să aterizez.“
 
Zeii şi titanii
 
Viaţa de pilot pentru cei doi a continuat după ce au văzut moartea cu ochii. În timpul războiului, Davis a participat la 22 de misiuni asupra României. „Din aer cunosc România destul de bine. Munţi, ape, dealuri şi văi frumoase. Uite, acum am ocazia să o văd mult mai îndeaproape, alături de un nou prieten.“
 
Dobran şi-a reluat şi el activitatea. În viaţa de pilot de vînătoare a fost doborît de trei ori şi a zburat în peste 300 de misiuni. De tot atîtea ori a scăpat întreg. „Aveai aşa un sentiment că pe tine nu te poate lovi nimic. Că poţi doborî, dar că pe tine nu te poate lovi nimeni şi nimic. Şi chiar dacă erau emoţii pînă pornea motorul la alarmă, în avion ne căpătam calmul şi acţionam.“
 
Davis şi Dobran, alături de alte cîteva sute de piloţi care au mai rămas în viaţă dintre cei care au activat în Al Doilea Război Mondial, sînt mărturia vie a unui moment care a săpat adînc în destinele acestei omeniri. Pentru restul au rămas doar fotografii, amintiri şi recunoştinţa că în acele vremuri au fost straja cerului şi au murit pentru cei mulţi. „Pe Valea Buzăului priveam pe apă în jos şi mă uitam cum femeile spălau rufele la rîu şi întindeau pe iarbă covoare multicolore să se usuce. Şi mă gîndeam – e război jos, soldaţii stau pe toată graniţa, război e şi sus, de unde – ziceam – se luptă zeii cu titanii. Şi tocmai a căzut un titan fulgerat – era căpitanul Alexandru Şerbănescu.“
1944 a fost cel mai negru an din aviaţia română. În doar cinci luni (aprilie-august), din 100 de piloţi activi doar 13 au reuşit să se ridice în aer la ultimul mare bombardament american. Restul erau răniţi sau morţi pe 18 august 1944.
 
Îmbrăţişarea iertării după 65 de ani de la o moarte
 
Ce om a visat vreodată că-şi va strînge duşmanul în braţe şi îi va zîmbi? Cine ar crede că un om ar putea ierta un alt om după ce l-a dus în braţe pînă în pragul prăpastiei?
 
Istoria, timpul şi dragostea de viaţă au readus faţă în faţă, după 65 de ani, doi oameni care, în Al Doilea Război Mondial, îşi doreau unul altuia înfrîngerea.
 
Providenţa i-a ţinut în viaţă pe aceşti doi piloţi din miile care au activat în Al Doilea Război Mondial. Au supravieţuit maşinăriei infernale, care a mestecat vieţi şi destine, care a smuls vise, a destrămat familii şi a pîrjolit întreaga Europă.
 
Şi tot providenţa i-a adus în acelaşi loc de la mii de kilometri distanţă. Acum doi ani s-au regăsit. Şi-au scris şi, prin intermediul unor oameni pentru care istoria nu încetează să se rescrie şi să uimească, s-au reîntîlnit la Muzeul Aviaţiei din Bucureşti.
„Mi-ai oferit o mare bucurie. La 89 de ani, mi-am făcut un nou prieten şi am primit confirmarea unei victorii. Din fericire nu o victorie asupra lui Barrie Davis, ci asupra unui Mayfair 24. Îţi mulţumesc din inimă. Şi îţi doresc ţie şi familiei tale ca zilele pe care le mai avem să ne fie pline de fericire şi bucurie.
Cu prietenie, Ion Dobran.“
După 65 de ani de la memorabila luptă aeriană, Davis şi Dobran s-au iertat pentru ceea ce a fost înfăptuit, dar din fericire pentru ei nu a fost dus pînă la capăt.
 
Andrei Ciurcanu este reporter la Realitatea TV.