Prezenţa slabă la vot de la ultimul referendum este doar un pretext pentru a pune din nou în discuţie responsabilitatea civică. Dincolo de refuzul românilor de a se implica şi de a avea o decizie politică, totul pleacă de la gesturile mărunte şi de la obişnuinţele vieţii de zi cu zi. Avem simţ civic? Dacă ar fi să aruncăm doar o privire în părculeţul din spatele blocului, în staţiile de metrou sau în oricare alt loc public, se pare că nu. Sîntem indiferenţi pentru că nu am primit o educaţie în acest sens? Sau pur şi simplu nu ne interesează lucrurile care nu ne privesc în mod direct şi care se petrec dincolo de uşile prevăzute cu sisteme de alarmă ale propriilor noastre locuinţe? (A. P.)La ultimul referendum, procentul celor care nu au votat a fost de 55,96%. Mai mult de jumătate din populaţia ţării. Fără a avea la îndemînă statistici pe categorii de vîrstă, aş putea să apreciez acum, reconstituind din mici amănunte acea sîmbătă electorală, că cei care nu s-au dus la vot au fost în mare parte tineri. Însă nu acei tineri în jur de 20 de ani pe care îi mai poţi scuza, invocînd lipsa de maturitate şi "tentaţiile" de week-end, mai puternice decît responsabiliatea civică, cum ar fi mersul la munte, la terasă sau la ştrand. Au fost tinerii din generaţia mea. Cei care lucrează în companii multinaţionale, în bănci, birouri de avocatură, firme de audit, chiar şi în presă. Cei care încă de marţi aşteaptă finalul de săptămînă, sperînd că vor reuşi să doarmă mai mult, să-şi petreacă mai mult timp cu copiii. Acei tineri care înainte de referendum intrau pe forumuri la birou, între două predări de proiecte, iniţiau dezbateri politice, protejaţi de nickname-uri, incitau la revoluţii, mişcări de stradă şi, mai ales, încercau să convingă pe toată lumea că "trebuie să mergem la vot". Dacă s-ar fi putut vota online sau dacă voturile din Second Life ar fi fost valabile, probabil că procentul de mai sus ar fi fost cu totul altul. Aşadar, în ziua referendumului, pe la ora 10 dimineaţa, pensionarii din blocul în care locuiesc, îmbrăcaţi "la patru ace", adică în costume uzate, însă curăţele, doar cu cîteva pete vechi de cînd lumea care n-au putut fi scoase cu nici un detergent minune, îşi aşteptau pe băncile din faţa scării consoartele, să se întoarcă de la biserică, ca să meargă împreună la vot. Secţia de votare se afla la mai puţin de zece minute de mers pe jos, pe Calea Moşilor. Am trecut pe lîngă ei şi am simţit acel aer festiv, uşor vetust. Am auzit aceleaşi frînturi de discuţii pe care le purtau de vreo două săptămîni, adică de cînd fusese suspendat preşedintele. Speranţa că "o să se schimbe ceva", ba chiar că ei vor fi cei care vor aduce schimbarea, dorinţa lor sinceră "de a face ordine în ţară", prin gestul de a pune ştampila pe un buletin de vot. Un moşuleţ care nu mai vede bine căci "nu i-a reuşit operaţia de cataractă", cel care în urmă cu cîţiva ani îşi făcea cruce ca "să iasă Năstase!" mormăia acum ceva de genul "las’ că le arătăm noi lor!". Administratorul, proaspăt bărbierit, însă cu cîteva tăieturi sub bărbie, din cauza lamelor folosite de prea multe ori, m-a întrebat "dacă nu merg la votare". Ochii îi licăreau ciudat (poate "gustase" ceva înainte să iasă pe uşă). I-am răspuns că voi merge "mai pe seară". "Secţia de votare se închide la ora 8 fix!", m-a informat pe acelaşi ton pe care îmi spunea de obicei că am întîrziat cu plata întreţinerii. Apoi, am asistat preţ de cîteva minute la micul lor ritual, însoţit de o falsă veselie, comentarii şi bătăi pe umăr şi m-a uimit modul în care "se organizau" şi "se pregăteau". Importanţa pe care o acordau acelei zile era de admirat, indiferent de locul unde ar fi pus, cu mîinile tremurînd de emoţie sau de bătrîneţe, ştampila. Traficul din oraş era asemănător cu cel de vineri după-amiaza. Doar o mică parte dintre "cetăţenii cu drept de vot" plecase spre casele de vacanţă. Ceilalţi încă bîntuiau debusolaţi între "Cora" şi "Carrefour".Am nimerit cu treabă pe un platou improvizat unde se turna un film american. Echipa de creaţie era a lor, restul, de la asistenţi la maşinişti, români, toţi în jur de 30 de ani. Ziua de filmare durează de regulă 12 ore, cu pauză de prînz. Pentru că era o zi mai "specială" (cel puţin aşa pricepuseră americanii), în mod excepţional pauza de prînz urma să se prelungească cu o jumătate de oră, pentru ca cei care ţineau morţiş să fie buni cetăţeni, să meargă la vot. S-au dus doar doi electricieni din Buftea, la o şcoală din apropiere, căci aveau dreptul să voteze oriunde, într-o altă localitate. Bucureştenii şi-au dat seama că nu le ajunge timpul, doar dacă ar fi sărit peste masă. Au preferat prînzul bogat în vitamine şi proteine. În pauză au discutat cum ar fi votat şi de ce. M-am gîndit că dacă o astfel de întîmplare s-ar fi petrecut în State, s-ar fi găsit sigur cineva care, susţinut de sindicatul breslei, ar fi făcut scandal pe motiv că i se încalcă drepturile.În metrou, o domnişoară studentă la ASE se conversa la telefon cu cîţiva băieţi, pe rînd. Tot le explica cît de mult contează competiţia la ea în facultate şi că de aceea s-ar simţi prost dacă ar lua note mici la examene. A fost întrebată, la un moment dat, dacă are de gînd să meargă la vot. A răspuns, în timp ce-şi bîţîia piciorul, cu o brăţară pe gleznă, că nu ştie dacă va avea timp şi că "oricum n-o mai interesează politica... că tot aia e!" şi că "statistic vorbind, votul ei nu valorează mai nimic!". Un prieten artist cu care m-am întîlnit la gura de metrou, mi-a spus categoric că "nu merge", deoarece "e dezamăgit şi cam atît".Apoi am ajuns la o redacţie unde se muncea de zor. Aerul condiţionat nu mergea ca lumea şi atmosfera se încinsese rău de tot, posibil de la computere. Din cinci în cinci minute soseau comunicate. Românii care fac scandal în Australia pentru că n-au putut să voteze. Alţi români, prezenţi în număr mare la vot la Madrid. Ceva incidente prin Germania. M-am simţit "conectată", de parcă cineva m-ar fi băgat în priză. Era deja ora 3 şi "secţia de votare se închide la ora 8 fix", mi-am amintit brusc. I-am întrebat pe băieţii din redacţie dacă au votat. Ah, nu! Ei sînt acolo, în miezul evenimentelor. Nu ştiu "dacă vor apuca", însă speră să ajungă pe ultima sută de metri.M-am îndreptat spre secţia de votare din cartierul meu. M-am oprit însă la Bucur Obor ca să-mi cumpăr sandale. În jur de o mie de oameni veniseră aici cu acelaşi gînd. Aerul era mai fierbinte ca într-o saună, vînzătoarele transpirau din belşug, muştele bîzîiau prin raioanele cu aspect de bazar. Se proba cu frenezie. Mai multe cucoane, dar şi "soţii" care îşi scoteau pe şest picioarele din pantofii de anul trecut. Iată-i pe alegătorii noştri ce împut fără nici o jenă aerul şi aşa irespirabil dintr-un magazin faimos în alte vremuri! Iată-i cum scotocesc prin maldărele de pantofi "din plastic", la reduceri! Într-o ţară săracă mai poate să pretindă cineva simţ civic? Se mai miră cineva că oamenii nu merg la vot? E mult mai important să ne găsim pantofi pe măsură...Domnu’ de la şlapii cu paiete a şi uitat că e referendum, nu-şi mai vede capul de treabă şi nu-i vina lui că "ăştia nu se mai înţeleg şi se ceartă între ei, ca dup-aia să pună oamenii pă drumuri şi să cheltuiască banii pe votare... pă mine m-au pierdut de mult ca muşteriu... cît ziceaţi că vă trebe? Un 39? Mă duc să văd dacă mai e prin depozit... n-am timp nici să respir! În ţara asta se munceşte dom’şoară... nu se stă la discuţii ca-n Parlament!".Este ora 6, iar secţia de votare e pustie. Doi gardieni ronţăie seminţe în curtea şcolii. Un cîine vagabond "de-al casei", păzeşte intrarea. Comisia e deja plictisită, doamnele îşi fac vînt cu evantaie din coli de hîrtie sau din buletine de vot. Se plîng că nu mai au cafea. Nimeni nu a şters cu buretele ecuaţia de gradul întîi cu o necunoscută de pe tabla din sala de clasă. Mai sînt şi cîteva ghivece cu flori ofilite. Şi bănci, îngrămădite într-un colţ. Îmi plimb sandalele cele noi, le iau cu mine în cabina de vot. După mine intră o tanti care vine direct de la piaţă, căci codiţele de ceapă verde îi ies din sacoşa cu "Izvorul minunilor". Mă grăbesc acasă, ca să dau drumul la televizor şi să văd cît de mult a contat votul meu. Am conştiinţa împăcată: în cele din urmă am reuşit să nu fac parte din cei 55, 96%!