Scopul şi mijloacele
- o istorie recentă a aromânilor - Duminică, 27 august. Străbatem Dobrogea cu un autocar, de la Constanţa trecem de Histria, mai mult ghicim undeva dincolo de cîmpul uşor vălurit, cu aspect arid, marea, apoi ajungem la răscrucea "2 cantoane", un camion a tras pe dreapta, şoferul fumează pe vine o ţigară sub un copac pitic, cu crengi contorsionate, lăsăm în dreapta drumul spre Jurilovca, 17 km (o mai fi existînd Portiţa cu garizii ei cu tot, pe care îi mănînci ca pe seminţe şi cu vacile bezmetice care îţi intră noaptea în cort? Sau a devenit şi ea portitza.ro?), ne îndepărtăm deja de mare, infrastructura e la pămînt, d-aia nu vin străinii ca să ne viziteze patria, trecem prin Ciamurlia de Sus şi abia acum, departe de baltă, simţim cu adevărat locul, o senzaţie de apăsare, cerul e prea jos, vedem munţii trişti, cariaţi, păşunile "alpine", oile, turme întregi de oi gri, iarbă galbenă în smocuri, case joase, parcă lipite de pămînt, secetă. Categoric, există aici o magie pe care puţini o pot înţelege şi care acum, în combinaţie cu cîntecele armâneşti ale celor din spatele autocarului, acompaniate de acordeon, povestind despre iubiri tragice ale unor tineri care nu erau de acelaşi neam şi nu se puteau căsători ("muşata" l-a trădat şi el a plecat departe, cu oile), devine copleşitoare; undeva, într-o altă mlăştinoasă "infrastructură", cea a spaţiului real, ceva colcăie, se tîrîie prin smîrcuri, scuipă peşti, alungă ştimele, va ieşi curînd la suprafaţă, poate e chiar duhul acestui ţinut. Ajungem la Eschibaba, vechea denumire turcească a comunei Stejarul, locuită în proporţie de 80% de aromâni. Coborîm din autocar în faţa cîrciumii satului unde primarul, îmbrăcat într-un elegant costum negru, ţine o scurtă cuvîntare, în care urează tuturor bun-venit şi ne invită "la pădure" unde se va ţine serbarea. După două zile de "festivităţi" deja înţelegem 80% dintre cuvintele lui în aromână. Pe mine încă mă fascinează echivalentul lor pentru "vorbă": "zbor". Într-adevăr, la modul simbolic, cuvintele îţi pot da uneori o senzaţie de plutire sau de ameţeală. Mulţimea începe să se agite în direcţia arătată de primar şi se mişcă din loc. E ca un pelerinaj. Conducătorii de grup (în vechime, de turmă, ocupaţia de bază a aromânilor fiind păstoritul) - numai bărbaţi - îşi vîntură acele toiege din lemn sculptat care se termină cu un cîrlig, pentru "a agaţă" oile, un semn că trebuie urmaţi. E o distanţă de vreo doi kilometri. Ne apropiem de dealul pe al cărui platou e amenajată scena şi mesele "de-a-nvîrliga", adică de jur-împrejur, după cum ne explică un domn în vîrstă care a mai fost şi în alţi ani la "Corlu Mari di Eschibaba". Soarele apune şi peisajul devine dintr-odată blînd, în lumina de crepuscul. Duhul a adormit din nou. O recomandare "Adunarea parlamentară a Consiliului european recomandă Consiliului de Miniştri: să încurajeze statele din Balcani unde trăiesc aromâni să semneze şi să aplice Charta europeană a limbilor minoritare şi să le invite să susţină aromânii, mai ales în domeniile următoare: învăţămînt în limba lor maternă; servicii religioase în aromână în bisericile lor; jurnale, reviste, emisii de radio şi televiziune în limba aromână; susţinerea asociaţiilor lor culturale etc". Recomandarea 1333 (din 1997) a fost unul dintre cele mai importante documente pe care le-am primit în mapa de presă la "Zilele Culturii Aromâne" care indică de fapt şi scopul principal al Comunităţii Aromâne din România: recunoaşterea aromânilor drept minoritate naţională. Autorităţile române le-au spus că nu sînt destul de "vizibili". De aceea au organizat un megaeveniment cultural la Constanţa unde au invitat "pe banii lor" şi presa. "Ca să se convingă că limba noastră e diferită de limba română, că portul şi cîntecele noastre sînt diferite de cele româneşti, că, pe scurt, sîntem diferiţi!" - spune preşedintele filialei Bucureşti a comunităţii, Stelian Damov. Dincolo de discuţiile filologice legate de aromână - limbă sau dialect -, argumentele lor seamănă cu nişte texte de PR. "Recunoaşterea ca minoritate e un mijloc, nu un scop! Noi nu ştim prea bine cine sîntem, ne pierdem identitatea" - spun cîţiva tineri ce simt sau ce au învăţat de la cei mai în vîrstă. "Din moment ce sîntem plătitori de taxe la stat şi încă nişte buni plătitori, pentru că majoritatea aromânilor sînt angajatori, nu angajaţi (cuvinte rostite cu o mîndrie mai mult individuală, decît Ťnaţională»), avem tot dreptul să cerem pentru copiii noştri ca limba aromână să fie predată în şcoli!" - spun cei mai în vîrstă, cu oarecare afaceri şi funcţii. Gurile rele ar putea aprecia că, lăsînd la o parte "mijloacele", "scopul" ar fi obţinerea fondurilor europene pentru minorităţi. Un coleg ziarist a redus "problema" la "vor şi ei să se întîlnească mai des, să bea o bere împreună şi să li se dea şi bani pentru asta!". Membrii comunităţii cred că principala piedică în calea demersurilor lor este faptul că nu sînt uniţi. Din nou gurile rele spun că sînt certaţi cu machidoni "importanţi" şi influenţi, cum ar fi Hagi, Gigi Becali, chiar şi Ion Caramitru. De fapt, se pare că doar interesele sînt diferite. Pe lîngă Comunitatea Aromână din România, mai sînt cei care se consideră machedo-români, prin urmare nu vor să se constituie într-o minoritate. De ce? "Pentru că ţin de funcţie, de statut şi nu le pasă de neamul lor!" - spune un tînăr membru al comunităţii. O altă dezamăgire a fost Neagu Djuvara, care ar fi declarat public că aromâna este un dialect. Personal, am înţeles destul de bine aromâna vorbită în România, în cadrul festivităţilor, însă cîntecele din autocar au rămas pentru mine un mister. Sunau mai degrabă a cîntece slave. Trecînd peste "conflictele interne" care ne interesează mai puţin, descoperim că apropiata aderare şi politicile în sine ale UE, care încurajează diversitatea, reprezintă un moment propice pentru aromânii de la noi, ca să devină "vizibili". "După cel de-al doilea război mondial, Uniunea Europeană a reprezentat principala speranţă a aromânilor pentru a se menţine ca grup distinct. Felul în care aromânii se raportează la UE variază în funcţie de ţara în care trăiesc; de regulă, ei au aceeaşi percepţie ca autorităţile din ţara ai cărei cetăţeni sînt" - afirmă profesorul universitar Alexandru Gica în prelegerea sa de la simpozionul "Aromânii şi Europa". Una dintre "nuanţele" discursului său mi se pare a fi o concluzie: "Există riscul de a trăi un moment naţionalist, în momentul în care toată Europa a renunţat la acest mod de a gîndi!". Festival şi festivism Evenimentele de la "Zilele Culturii Aromâne" au alcătuit pentru presă un program "draconic" de la care unii dintre noi au mai şi chiulit, pentru a se reîmprieteni cu plaja din Mamaia şi cu ultimele zile de vară. Adevăratul motiv nu a fost atît lipsa de interes faţă de evenimente, cît lipsa de atractivitate a acestora. Şi, mai ales, imposibilitatea de a cunoaşte, hai să-i zicem pompos, adevăratul "spirit" aromân. Aveai senzaţia că intri într-un cerc închis în care ei se cunosc între ei, se bucură între ei că vorbesc "pre limba lor", se aplaudă între ei, pentru "realizări şi succese", iar tu nu ai acces la "problemele" lor decît superficial. Mă aşteptam la nişte întîlniri mai puţin protocolare, tocmai pentru a marca "diferenţele" despre care îmi povestea Stelian Damov. Şi la nişte poveşti pe care nu le-am aflat. Revenind la lipsa de atractivitate, într-un moment în care evenimentele sînt gîndite cît mai interactiv, de vină poate au fost şi locurile din Constanţa care au împrumutat ceva din "festivismul" lor: Muzeul de Artă, un cub alb, cu atmosferă de saună în interior şi cu tablouri de Tonitza, prost puse în valoare, Biblioteca judeţeană care părea nevizitată din vremuri străvechi, Teatrul Liric cu plasatoarele ale căror singur job era să-ţi indice toaletele comuniste cu miros pătrunzător de clor şi, dincolo de toate acestea, o mare încă şic, încă atractivă. Am participat la: expoziţia de artă plastică a artiştilor aromâni, unde am văzut nişte "păpîni" înrămaţi şi m-au înduioşat, prezentarea de modă de la Teatrul Liric, haine stilizate cu accente hippie, deloc puse în valoare de către scenă, jumătate din simpozionul "Aromânii şi Europa", de la hotel Iaki, graniţa între Mamaia "muncitorească" şi "cea de lux" (pe deasupra căreia nu trece telegondola), unde prăjiturile cu pepene galben au fost delicioase, şi am stat doar la un sfert din simpozionul "Frumuseţea la aromâni" unde mă aşteptam la imagini, nu la vorbe. Corlu Mari Impresionantă însă a fost "hora mare" de la Eschibaba. Cîteva sute de aromâni adunaţi pe deal, în jurul meselor lungi din lemn, cu acoperiş din stuf, se regăsesc întrebînd de rudele despre care nu mai ştiu nimic, se cunosc abia acum, se salută cu exclamaţii şi chiote. Curînd, sentimentul de "autentic", pe care nu l-am trăit pînă acum la "festivităţi", devine din ce în ce mai acut, împarţi cu ei vinul bun şi sec, adus de la Cernavodă, sticlele de Quick Cola (nu ştiam că mai există o astfel de băutură care îmi reaminteşte de gustul "de molie" al cofetăriilor copilăriei mele), apoi brînza proaspătă, tocana de oaie, la limita suportabilităţii unui ficat cumsecade. Te simţi unul de-al lor. Totul începe paşnic, cu accente de barbecue tipic american, familiile (trei generaţii) socializează pe la mese, în timp ce copiii se joacă nesupravegheaţi pe pajişte, printre picioarele dansatorilor în port tradiţional. "Păpînii", cei trecuţi de nouăzeci, cu chipuri atît de expresive încît nu pot fi redate decît prin imagine, mai mult tac, dar încă mai pot să bea "bini, bini" paharul pînă la fund şi au venit aici, "la distracţie". "Taci, taică, nu dezinforma presa!" - îi dă coate unuia dintre ei aromânul între două vîrste din Constanţa, care nu se atinge de vin pentru că e cu maşina. "Noi am venit aici cu un scop!" - şi îmi recită din nou poezia pe care deja o ştiu pe de rost. Bătrînul ascultă şi se complace din nou în tăcerea lui. Nu-l întreb nimic pentru că nu are nici un rost. Probabil că pentru el nu contează dacă va fi sau nu minoritar. El pur şi simplu există. Poate că la români întreaga petrecere ar fi degenerat într-o beţie generală. La aromâni, a "degenerat" în dans. O horă uriaşă, cu mai multe rînduri care converg spre centru, mai întîi bărbaţii, apoi femeile, la urmă de tot, copiii. Nu se amestecă pentru că "regula" spune: mai întîi bărbatul, apoi femeia. Desigur, nu se mai respectă în societatea modernă decît la horă. Cu ani în urmă, această horă "acoperea" un deal întreg, de la poale pînă la vîrf. Acum poţi doar privi, "conducătorii de grup", în costumele lor Armani, cu toiegele în mîini, dansînd cu o frenezie şi cu o eleganţă aproape şamanică. În rest, doar o bucurie "de clan", vie, nedisimulată. Mi-au dat lacrimile pentru că mi-am amintit, în sfîrşit, o frîntură de poveste. Nu e genul de poveste pe care o căutam, o "aventură". E o poveste personală, trunchiată, pe care probabil că nu o voi descoperi niciodată pe de-a-ntregul. Am găsit-o printre documentele familiei, semnată de bunica mea, în 1991. Şi sună cam aşa: "La sfîrşitul secolului al-XVIII-lea, a sosit în România, în timpul domniei lui Grigore Ghica, un refugiat politic aromân, Ded Gion Luli, din Albania, localitatea Florida (?). Fusese un mare armator. Fiind urmărit pentru ideile sale politice, nu s-a mai reîntors în Albania. Un urmaş al lui, care se numea Dimitrie Diamandi Dedu, a devenit foarte bogat. Toate clădirile şi terenurile din jurul podului Şerban-Vodă erau ale lui, în afară de bani şi alte proprietăţi în Bucureşti şi în mediul rural (moşii). În această perioadă un grec, care se se numea Negroponte, s-a oferit să ia în arendă vămile ţării. I-a trebuit un gir pe care i l-a dat Dimitrie Diamandi Dedu. Grecul la un moment dat a dispărut şi ruda mea a trebuit să plătească girul care a constat într-o sumă foarte mare de bani care i-a diminuat averea. Bunicul meu, Menelas Dedu, magistrat, s-a născut în anul 1875 şi a moştenit moşia din Bolintinul din Vale, case în strada Profesori (Bucureşti), bijuterii, bani şi obiecte de artă. În anul 1904 a murit. Moşia s-a vîndut pentru a face zestre celor două fete şi tatălui meu. Pe parcurs totul s-a pierdut în regimul comunist. Tatăl meu a murit în 1962 şi a fost înmormîntat la Bellu cu ajutorul colegilor mei de serviciu care au contribuit la cheltuielile necesare. Tatăl meu nu mai avea pensie, deoarece regimul comunist ridicase toate pensiile foştilor magistraţi. Maria Victoria Dedu"
