La începutul anilor 1990, într-o emisiune TVR, răspunzînd întrebării dacă România liberă este sau nu independentă, Tia Şerbănescu a dat cea mai frumoasă definiţie pe care o cunosc pentru jurnalismul adevărat: „România liberă este independentă, dar nu este indiferentă!!“

Cu tot respectul cuvenit tuturor meseriilor, jurnalistul nu face robineţi. Pe de altă parte, nici nu este neurochirurg. Un medic care s-ar lăsa impresionat de soarta pacientului aflat sub bisturiul ori laserul lui ar risca enorm să taie ce nu trebuie, din cauza unui oftat ori a unui sughiţ de plîns.

Implicarea afectivă a jurnalistului în subiectul despre care scrie nu este o dovadă de slăbiciune şi nu are de ce să altereze calitatea demersului editorial – cîtă vreme e sinceră şi dublată de o cît mai completă documentare.

Jurnalistul nu trebuie să fie „nemuritor şi rece“. Cum să fii indiferent făcînd un reportaj despre copiii străzii, orfani sau bolnavi de cancer? Cum să scrii distant despre devalizarea băncilor sau a bugetului naţional? Cum să relatezi glacial de pe linia frontului? Cum şi mai ales de ce să-ţi stăpîneşti hohotele de rîs reproducînd „perlele“ polticienilor?

Indiferent – nu, independent – da. Dar despre ce fel de independenţă poate fi vorba?

Cu independenţa politică lucrurile sînt clare. A fi independent politic înseamnă a spune ceea ce gîndeşti, în orice moment, despre orice eveniment şi orice persoană. A fi independent politic nu exclude să vorbeşti frecvent de bine, respectiv de rău, despre un anume om politic sau partid, dacă exprimi sincer părerile tale şi nu urmezi indicaţii primite de la cineva. Dependenţa politică înseamnă un lucru extrem de clar: fie ţi s-a cerut, în mod expres, ce să scrii, fie o faci pentru a obţine un avantaj de orice fel. Despre ce fel de dependenţă politică poate fi vorba, în cazul unui jurnalist care-l laudă constant pe Ionescu, să zicem, dacă nu-l cunoaşte personal nici pe el, nici pe nimeni din anturajul lui?

Un caz special este cel al publicaţiilor şi al canalelor audiovizuale de partid, declarate ca atare. Există în întreaga lume şi e păcat că, spre deosebire de anii 1990, la noi au dispărut oficial, drapîndu-se în mijloace de comunicare aşa-zis independente. Nu e nimic de ruşine să lucrezi la un ziar de partid. Ruşinos este doar să mimezi independenţa. Este un mecanism perfect similar publicităţii mascate: ruşine nu e să iei bani de la firmă, nici să lauzi sincer un produs care-ţi place, ruşine e doar să iei bani pe şest şi să laşi publicului impresia că eşti, în mod dezinteresat, entuziasmat!

Cu dependenţa economică e mai complicat. Ce jurnalist sănătos la cap, oriunde în lume, dacă ar prinde un fir, ar face o anchetă la sînge asupra eventualelor matrapazlîcuri comise în banca prin care i se rulează salariul!? În cel mai rău caz, dacă lucrurile sînt grave (şi pînă la urmă periculoase şi în ceea ce-l priveşte personal) şi/sau dacă nu-i dă pace conştiinţa, pleacă de la angajatorul lui şi, din alt loc, poate declanşa ancheta respectivă, dar nu folosind eventualele informaţii obţinute din interiorul tandemului bancă – fostul lui angajator.

OK, lăsăm în pace banca patronului, după cum – e de la sine înţeles – îl lăsăm în pace şi pe patron. Indiferent cine şi cum ar fi. Nu-ţi place, nu corespunde principiilor tale etice, nu poţi dormi noaptea – pleci.

Dar ce te faci dacă patronul îşi plimbă banii nu printr-o bancă, ci prin trei? Sau cinci. Sau şapte.

Şi, pe de altă parte, ce te faci cu partenerii lui de afaceri, cu rudele, prietenii, partidul pe care-l susţine?

Dacă patronul tău de presă e foarte activ, ai şanse ca pe lista de tabuuri să intre jumătate din economia naţională şi din scena politică! Poate şi actori internaţionali!

Înainte de a decide să ne schimbăm meseria, e cazul să numărăm în gînd pînă la 10, să respirăm adînc de cîteva ori şi să ne calmăm. Problema, respectiv soluţia la această problemă, se pot rezuma în doar două fraze:

1. Dependenţa economică a presei este inevitabilă. Mai ales într-o lume sofisticată, în care au dispărut de mult patronii şi acţionariatele dedicate exclusiv jurnalismului. Astăzi, nu mai există oameni de afaceri care să se ocupe exclusiv de presă – şi asta dintr-un motiv întristător de simplu: presa nu mai este de mult o afacere. Mai mult, s-au rărit pînă aproape de dispariţie patronii de presă provenind din breaslă, aşa cum erau covîrşitoarea majoritate, în primii ani de după 1989. Azi, să lucrezi în jurnalism înseamnă să fii angajat al unei reţele economice în care s-ar putea ca ramura principală, pe care se bazează supravieţuirea celorlalte, inclusiv a ziarului unde scrii, să fie producţia de cîrnaţi. Asta e. Încă o dată: nu-ţi place – eşti liber să pleci.

2. Linia de demarcaţie între necesara independenţă editorială şi inevitabila dependenţă economică şi-o stabileşte fiecare. Conform firii, pregătirii şi caracterului său. Unui jurnalist s-ar putea să-i pară insuportabil faptul că patronul lui – sau un asociat al acestuia – are un magazin care funcţionează fără autorizaţie de mediu. Altul poate închide ochii relaxat la faptul că mogulul care-l plăteşte şi-a clădit un imperiu economic exclusiv pe bază de ilegalităţi. Fiecare are scara lui de valori şi judecă pentru sine.

Cît despre publicul cititor-ascultător-privitor, este evident că acesta n-are cum să ştie nici 10% din ceea ce se află în spatele articolelor şi emisiunilor pe care le admiră. Asta e. La noi şi oriunde-n lume. La urma urmei, ceea ce contează este calitatea actului jurnalistic – de-ar fi să scrii doar Poşta Redacţiei pentru rubrica „De la inimă la inimă“. Mai devreme sau mai tîrziu, cei lipsiţi de talent şi/sau coloană vertebrală se elimină în mod natural. Iar cînd nu se-ntîmplă asta înseamnă că au publicul lor, căruia, pur şi simplu, nu-i pasă dacă mogulul a furat sau a fost turnător. 

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi analist media.

Acest articol face parte din Proiectul "Safety Net for European Journalists" (http://www.balcanicaucaso.org/) şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene.