Roberto putea fi cu siguranţă dublura actorului Sean Connery în rolul de tată al lui Indiana Jones. Seamănă foarte bine cu el. Faţa nerasă, barba grizonantă şi pălăria de explorator îl fac să pară din producţia americană de aventură. Roberto Atienza ar fi putut însă ţine locul lui Sean Connery în respectiva producţie, cu o singură condiţie. Să nu trebuiască să zică nimic. Să facă doar cascadoriile. Accentul spaniol al englezei sale l-ar trăda că e din alt film. Adică din filmul în care mi se pare că am intrat cînd am ajuns în ferma sa de cafea de pe insula Puerto Rico. În spaniolă, afacerii lui Roberto Atienza îi spune „Hacienda San Pedro“. Ferma e situată în centrul insulei, în inima a ceea ce e descris în ghiduri turistice drept cea mai autentică parte a acestei întinderi de pămînt din Marea Caraibelor. Aici, în centrul ţării, printre munţi acoperiţi de păduri tropicale, se spune prin ghiduri că mai ai şansa să-i întîlneşti pe adevăraţii ţărani. Roberto Atienza îmi spune că a moştenit afacerea de la părinţi, căci de vreo 80 de ani familia lui cultivă şi procesează cafeaua pe această insulă-teritoriu american.

Turul fermei sale începe din casa de lemn transformată în cafenea-muzeu. În mirosul excitant de la cafeaua proaspăt măcinată şi transformată în lichidul negru-maroniu din ceaşcă, vizitatorii pot vedea o mică expoziţie cu fotografii alb-negru cu ferme şi fermieri de alădată, vechi rîşniţe sau un colţ cu scaun-balansoar şi măsuţă pe care a îmbătrînit un set de cafea alături de o lumînare groasă.

În curtea fermei – nişte hale mari cam ca şurile ardeleneşti, un lac, vegetaţie luxuriantă şi iarbă din care te pişcă instant de picioare nişte insecte minuscule de te scarpini vreo patru zile după aceea.

La locul de descărcare, realizez cu uimire că boabele de cafea abia culese au culoarea corcoduşelor coapte, un amestec de galben cu roşu. Roberto Atienza îmi arată toate etapele de transformare. În funcţie de calitatea cafelei, boabele trec prin modalităţi diferite de uscare. Apoi sînt prăjite şi ambalate ademenitor. Cam jumătate din producţie o exportă în SUA şi Europa.

La întrebarea cum e situaţia în fermă anul acesta, Roberto îmi zice: „proastă“. Din cauza alegerilor şi a campaniei electorale. La acest răspuns nu m-aş fi aşteptat. Povesteşte că are mereu probleme în a găsi suficienţi oameni care să-l ajute în perioada recoltării, pentru că, după cum spune fără ocolişuri, compatrioţii săi nu vor să muncească. Ce-i mai greu anul acesta e că în data de 6 noiembrie, în perioada recoltei, în Puerto Rico au loc alegeri generale şi un referendum, iar oamenii care în alte circumstanţe ar fi lucrat pentru Roberto sînt prinşi în proiecte guvernamentale. Nici nu mai e nevoie să-l rog să îmi explice despre ce e vorba, pentru că situaţia o ştiu din România – lucrările publice apărute înainte de alegeri cu menirea de a cîştiga voturi.

În urma referendumului organizat în acelaşi timp cu alegerile de pe insulă, dacă se petrece vreo surpriză, există şanse ca pe harta politică să apară o nouă ţară.    

Puerto Rico a ajuns un teritoriu american în anul 1898, cînd, în urma războiului dintre Spania şi Statele Unite, Spania a cedat insula americanilor. Din 1917, portoricanii au primit cetăţenia americană. Cu toate acestea, Puerto Rico nu este stat american, situaţia sa este definită juridic drept „Commonwealth of Puerto Rico“. Moneda, apărarea sau relaţiile externe ale teritoriului ţin de Washington. Pentru chestiuni interne, portoricanii îşi aleg un guvernator şi parlamentari într-un for legislativ bicameral.

În Congresul de la Washington teritoriul nu are decît un reprezentant fără drept de vot în luarea hotărîrilor de acolo. Portoricanii de pe insulă nu au nici dreptul să voteze în alegerile prezidenţiale americane.

La referendumul din 6 noiembrie cetăţenii vor trebui să răspundă la două întrebări. Prima – dacă vor să fie menţinut sau nu actualul statut al teritoriului. În a doua parte, alegătorii ar trebui să bifeze ce opţiune cred că se potriveşte cel mai bine pentru Puerto Rico: independenţa, să devină stat american alături de celelalte 50 deja existente sau asociere liberă cu SUA. Ultima propunere înseamnă un fel de independenţă, dar în cadrul unor termeni stabiliţi între cele două naţiuni. SUA are o astfel înţelegere, de exemplu, cu Insulele Marshall. Americanii le oferă diferite ajutoare militare şi financiare, dar au controlul asupra politicilor militare şi de securitate ale republicii.

Soluţiile ar trebui să fie destul de clare pentru locuitorii din Puerto Rico, dar totul e complicat în plus de realităţile politice şi economice ale insulei. Cele trei partide tradiţionale locale au viziuni diferite în privinţa răspunsurilor potrivite la plebisicit.

Liza Fernández Rodriguez are pe birou o statuie cu Hillary Clinton căreia i se balansează capul ca la căţeii artificiali puşi la vedere în spatele maşinilor de prin anii ’90. Lîngă statuie e un medalion auriu cu Barack Obama. Liza Fernández Rodriguez e senatoare în parlamentul din Puerto Rico. Reprezintă Noul Partid Progresist (Partido Nuevo Progresista), iar pe soţul din fotografiile de pe pereţi l-a cunoscut tot în parlament, căci şi el e politician. Formaţiunea, din care face parte şi actualul guvernator al insulei, susţine transformarea Puerto Rico într-un stat american.     

„Vrem să fim parte la luarea deciziilor,“ declară doamna Rodriguez. Nu le convine faptul că în Congresul american se iau hotărîri care îi afectează, dar nu pot să-şi spună cuvîntul pentru că singurul reprezentant al insulei în legislativul american nu are drept de vot. O altă nemulţumire importantă este că, deşi primesc destule fonduri de la guvernul federal, proporţia nu este aceeaşi ca în cazul statelor americane.

În privinţa modului de organizare a referendumului, reprezentanta Noului Partid Progresist recunoaşte că întrebările de pe buletinul de vot nu au fost gîndite prea bine, căci există şanse să se ajungă într-o situaţie alambicată. Majoritatea votanţilor să răspundă la prima întrebare că sînt fericiţi cu actualul statut la insulei, dar la a doua opţiune să aleagă, să spunem, că vor independenţa Puerto Rico. Prin urmare, un mesaj cam sucit către Washington, unde inclusiv actualul preşedinte a declarat că este gata să accepte alegerile făcute de către portoricani.

De altfel, portoricanii au reuşit un scor imprevizibil în privinţa referendumurilor. În 1998, la ultima consultare populară pe aceeaşi temă, deşi localnicii aveau opţiuni similare cu cele din prezent, majoritatea, 50,3%, au bifat „nici una dintre opţiunile de deasupra“. „O ruşine“ e ştampila pusă de Liza Fernández Rodriguez respectivului rezultat. Pe locul al doilea ca alegere a fost atunci statalitatea, cu 46,6% dintre opţiunile participanţilor, iar independenţa a obţinut doar două procente.

Lecţia a fost învăţată de către autorităţi, fiindcă la actualul referendum nu mai există posibilitatea pentru alegători de a ştampila „nici una dintre opţiuni“. Şi s-ar putea dovedi o alegere inspirată. Pe o stradă din capitala insulei, San Juan, l-am întrebat pe un trecător care va fi alegerea sa la referendum; Luis Burgo mi-a spus că nici una nu-i convine şi a început să peroreze cum Statele Unite ar trebui de fapt să le dea teritorii, pentru că exploratorii spanioli au descoperit statul Florida plecînd din Puerto Rico şi aşa a ajuns America ce a ajuns.

Puerto Rico e una dintre destinaţiile turistice ale americanilor. În plin sezon, adică din decembrie pînă în aprilie, americanii sătui de frigul de pe continent asaltează insula, atraşi de peisajele exotice, plajele aurii şi apa caldă şi senină. Deci turismul joacă un rol important în economia teritoriului. Cu toate acestea, nu e suficient. Rata şomajului era în luna august de 13,5%, mai mare decît a oricărui stat american. Conform datelor făcute publice de Departamentul Muncii din Puerto Rico, 6 din 10 cetăţeni – care ar putea munci – nu lucrează. După cum mi-a explicat Roberto Atienza, situaţia e generată de faptul că mulţi oameni s-au obişnuit să trăiască din ajutoare sociale.

Rata criminalităţii din Puerto Rico e îngrijorătoare şi ea, insula aflîndu-se pe traiectoria traficului de droguri. Datele Biroului Naţiunilor Unite pentru Droguri şi Crime arată că rata de omoruri în anul 2010 în Puerto Rico era de 26,2 la 100.000 de locuitori. Mexicul, cu vestitele sale carteluri mafiote, avea o rată de 18 la 100.000 de locuitori. România – 1,8. Pentru a feri zona turistică de infractori, la unele colţuri de stradă în San Juan stau poliţişti. La fel şi pe lîngă hoteluri. Toţi poartă veste antiglonţ peste uniformă. În astfel de condiţii, se ridică mereu problema dacă insula ar putea supravieţui economic în cazul independenţei.

Manuel Rodriguez Orellana, responsabil de relaţia cu America de Nord în cadrul Partidului pentru Independenţa Portoricană (Partido Independentista Puertorriqueño), se declară convins că da. Cealaltă ipoteză, că nu, „ar însemna că portoricanii sînt inferiori tuturor celorlalţi oameni“, spune răspicat politicianul. E conştient însă că şansele ca oamenii să aleagă independenţa la actualul referendum sînt foarte mici, tocmai din cauza dependenţei economice de Statele Unite. Pe termen lung – susţine el –, aceasta e singura salvare pentru ambele ţări, căci insula va deveni din ce în ce mai scumpă pentru plătitorii de taxe americani. Statalitatea ar fi, în ochii politicianului care susţine independenţa, acelaşi lucru ca acum, dar „cu mai mulţi birocraţi în Washington“.

Recensămîntul din 2010 estima că în Puerto Rico trăiesc 3,7 milioane de oameni. În schimb, 4,6 milioane de portoricani se află în Statele Unite. Mai mulţi decît pe insulă.

O realitate pe care membrii formaţiunii Partidul Popular Democratic (Partido Popular Democratico – PPD) nu o ignoră. Ei nu-i uită însă nici pe cei care îşi doresc ieşirea din tendinţa de americanizare a teritoriului. Aşa că încearcă să împace şi capra, şi varza, adică portoricanii să-şi păstreze identitatea, dar şi legăturile cu SUA. Ceea ce ar presupune – explică parlamentarul PPD Luis Vega Ramos – o relaţie îmbunătăţită cu americanii, astfel încît să fie stabilite limitele intervenţiei Statelor Unite în Puerto Rico, iar guvernul local să aibă mai multe puteri pentru a asigura creşterea economică. Politicianul rezumă şi atitudinea de zi cu zi a portoricanilor: „Vor să fie portoricani, dar să aibă paşaport american, (...) iar orice le afectează una dintre cele două situaţii o să le provoace nemulţumire“.

Dorinţa de a-şi păstra identitatea hispanică mi-a fost dovedită parţial şi de faptul că, în diferite situaţii, am dat peste portoricani care nu înţelegeau o boabă de engleză. Nu mă refer doar la oameni de pe stradă, ci şi la funcţionari din parlamentul local care nu pricepeau că eu caut un „exit“ din clădire.

Reprezentantul fomaţiunii din opoziţie, Luis Vega Ramos, susţine că referendumul din noiembrie este organizat de partidul guvernatorului doar ca acesta din urmă să îşi ascundă eşecurile din prezentul mandat. Timpul acestei consultări nu ar fi însă în prezent, mai crede dl Ramos. De aceea le cere simpatizanţilor să respingă referendumul, răspunzînd la prima întrebare de pe buletinul de vot că sînt mulţumiţi cu statutul actual al insulei, dar la a doua opţiune să bifeze asociere liberă cu SUA. În consecinţă, rezultatul referendumului s-ar putea să fie din nou foarte ciudat.

Roberto Atienza – proprietarul fermei de cafea din inima insulei – crede însă că independenţa este cea mai bună alegere pentru Puerto Rico, dar nu acum, ci în perspectivă. „Acum nu sîntem pregătiţi pentru nimic.“

Octavian Coman este jurnalist.

Foto: A. Sandu