Cine sînt, de fapt, cei care ajung în stradă?

Aş începe cu oamenii în vîrstă, care sînt păcăliţi de diverse persoane sau chiar de propriii copii. Sînt puşi să semneze diferite documente, rămîn fără casă sau sînt goniţi de acasă. O categorie aparte o reprezintă foştii copii ai străzii. Prin anii ’90 aveau 7-8 ani, acum au peste 20. N-au nici o calificare, unii n-au mers la şcoală nici măcar o zi, cei mai mulţi se droghează… Valorile lor sînt cele învăţate în stradă şi e foarte greu să te apropii de ei, să-i ajuţi. Mai sînt multe persoane bolnave printre oamenii străzii. Unele au probleme psihice – iarăşi, greu de abordat. Unele au fugit din spital sau de acasă, n-au acte şi nici nu pot sau nu vor să spună cine şi de unde sînt. Apoi, mai sînt oameni veniţi din provincie să lucreze pe diferite şantiere. Cînd şantierele se închid, nu mai au cum să plătească chiria şi, în scurt timp, ajung pe drumuri.

Ce înseamnă pentru ei faptul că ajung pe stradă? Cum le schimbă acest lucru viaţa?

Într-o primă etapă, majoritatea refuză ideea. Nu acceptă că or să devină oameni ai străzii, îşi spun că e o situaţie temporară, că or să treacă ei şi peste asta! Apelează la cunoştinţe, caută tot felul de soluţii. Sînt puţini cei care reuşesc. Cei mai mulţi cedează, nu sînt în stare să-şi găsească un nou drum. Atunci, clachează, încep să consume alcool şi ăsta e primul semn că îşi pierd speranţa şi că încep să se adapteaze, astfel, la stradă. Clachează pe de o parte din motive de vulnerabilitate personală, pe de alta pentru că nu li se oferă servicii specializate, în funcţie de nevoile lor.

Ce li se oferă, de fapt?

Foarte puţin. Sînt cîteva organizaţii religioase sau fundaţii umanitare de unde pot primi de mîncare şi haine. Mai sînt cantinele sociale şi organizaţiile precum Samusocial sau Casa Ioana. Cît priveşte asigurarea unui adăpost, asta depinde de autorităţi. La nivelul capitalei sînt vreo 300 de astfel de locuri. Infim, faţă de circa 5000 de oameni ai străzii. Deseori, se stă la coadă pentru a prinde un loc în adăpost, deşi unii sînt „abonaţi“ şi, prin diferite înţelegeri cu administratorii de la adăposturi, au locul asigurat.

A crescut numărul oamenilor care trăiesc pe stradă?

Există o continuă dinamică. Mor unii, vin alţii… În anotimpurile călduroase – creşte numărul celor veniţi din provincie să-şi caute de lucru, n-au bani de chirie, dorm prin parcuri, pe şantiere, dar nici nu părăsesc capitala. Spun că aici au mai multe posibilităţi să-şi găsească de lucru, măcar pentru cîteva săptămîni. Iarna, numărul oamenilor care trăiesc pe stradă scade. Mulţi pleacă la ţară, unde mai dorm şi muncesc pe la diferite ferme, pentru ca apoi să revină în Bucureşti primăvara. Se constată însă o îmbătrînire a populaţiei de pe străzi. Întîlnim, de fapt, cele două extreme: copiii şi bătrînii străzii. În urmă cu zece ani, cînd am început să lucrez în domeniu, predomina segmentul de mijloc: oamenii între 30 şi 50 de ani, în special bărbaţi. Cred că mulţi dintre ei au plecat în străinătate unde, poate, îşi găsesc mai uşor de lucru.

Ce se poate face pentru oamenii străzii?

Într-o primă fază ar fi bine dacă s-ar înfiinţa centre de consiliere şi măcar un adăpost în fiecare sector. Nu e suficient, dar e un început şi mulţi ar putea fi consiliaţi la aceste centre, pot fi ajutaţi să-şi găsească un loc de muncă. Peste tot în lume unde sînt astfel de servicii, asta e ordinea: mai întîi li se oferă adăpost, între timp ei lucrează şi pot strînge bani ca să închirieze o cameră. La noi, autorităţile vor invers: le oferă cazare, doar dacă au un loc de muncă. Ceea ce e absurd. 

a consemnat Liliana NICOLAE

Cauzele pentru care persoanele adulte fara adapost sunt in strada - studiu realizat de Samusocial