Ce fac oamenii de la oraș în preajma sărbătorilor? CUm e orașul de sărbători? Ce are și ce n-are? Observ și notez. Încep cu ce are.

Inventar sumar: tîrguri de Crăciun, hipermarketuri „cu de toate“, magazine de lux, specialişti care te învaţă cum să alegi cadoul perfect, tarabe cu jucării şi decoraţiuni la ieşirea din metrou, ţigănci cu vîsc, petarde şi artificii, Moşi Crăciun de închiriat, colindători prin blocuri, biserici, petreceri de firmă, surprize, aglomeraţie, momente festive... 

De sărbători, oamenii de la oraş au şi multe întrebări. Cum să evităm stresul şi aglomeraţia din magazine? Ce cadou să le facem celor dragi? Cum să organizăm petrecerea-surpriză pentru angajaţii firmei? Cum să strălucim de sărbători? Cum să găsim destinaţii de vis la preţuri rezonabile? La care se adaugă întrebarea de bază: Cît costă carnea de porc?  Oraşul îl are pe Hruşcă („Hruşcă-i Hruşcă şi iar Hruşcă...“). Şi acordurile line răspîndite prin îmbulzeala din magazine. De sărbători, oraşul pare interesant. Devine, brusc, mai luminos şi mai prietenos. C-are mall-uri multe... Şi oferte, ornamente... 

Sărbători la ofertă 

Mă uit pe stradă, la televizor,pe Internet, prin magazine... Şi-mi dau seama că, la oraş, oamenii iubesc nespus cadourile. Mai mult decît sărbătoarea în sine. Mai mult decît aproapele, iubim cadoul pe care o să-l oferim sau cel pe care o să-l primim. Specialiştii avertizează că, la acest capitol, e nevoie de un buget şi de multă creativitate. Cînd bugetul îţi influenţează cantitatea de bucurie prevăzută cu ocazia sărbătorilor, probabil că e foarte grav şi atunci e bine să constatăm că am ajuns într-adevăr atît de departe încît nu ştim să ne mai întoarcem. „Bucuria înălţătoare a momentului magic de neuitat“ (cu mesaje, îndemnuri spirituale amestecate cu surprize şi promoţii) ne blochează, uneori, la un nivel de unde nu putem să vrem mai mult. Dar, după cum se vede, lumea e complexă şi are multe oferte. Cînd n-ai listă de cumpărături, obiective de atins, cînd părerile specialiştilor cu ocazia sărbătorilor nu te preocupă, atunci eşti liber să te mişti în voie, să observi şi să te gîndeşti. La ce iei şi la ce dai cu acest prilej. În ce investeşti sau cum ştii să primeşti. Dacă din „magia sărbătorilor de iarnă“ excludem bugetul, obligaţia şi aglomeraţia, ni se poate întîmpla fericitul moment cînd descoperim că mai rămîn totuşi cîteva lucruri... Adică esenţa. 

Dă Domnul Doamne... 

La Unirea, e Tîrgul de Crăciun. În presă sună bine. La faţa locului, nu. De la gura de metrou se-aude muzica. Populară. Se văd ornamentele. Colorate, şi atît. Fac turul căsuţelor din lemn. Inventar sumar: maşinuţe cu baterii, pluşuri, porţelanuri, inele, mărgele, oale din lut, poşetuţe din lînă, magneţi de frigider, căciuli cu beculeţe, căţei vorbitori şi plimbători, Moşi Crăciun care se dau peste cap, vată de zahăr, vin şi miţoase. Peste toate, folclor la microfon. Cumpăr un îngeraş din pănuşe şi intru în vorbă cu vînzătorul. E de la Odorheiul Secuiesc. Îl întreb cum sînt sărbătorile la oraş. „Frumoase, cum să fie?!“ Atît. La oraş, sărbătorile sînt frumoase. La o altă căsuţă stă un tînăr din Bucureşti. E înconjurat de sticle şi butoaie: „Am un vin de-ncălzeşte inima şi trezeşte dragostea!“ O doamnă din publicul cumpărător: „Aoleo! (rîde şi decretează): Ştie ăsta să-şi vîndă marfa!“ Între timp, se anunţă la microfon că „urcă pe scenă E-lenaaa Gheorgheeeee!“ „Soarele meu... continuăm petrecerea... un pic mai tare în spate... asta e!“ Pe scenă se dansează. Lumea, nu. E ocupată. Se pozează în decor. Cu renii şi cu eschimoşii. Pe scenă scrie: „Tradiţii de Crăciun“. Şi, în laterale, pe două panouri mari: Centrul Tradiţiei şi Creaţiei populare. Mă uit în jur şi nu prea văd. Nici tradiţie, nici creaţie. La Piaţa Iancului, sînt expuse pe trotuar şi pe măsuţe tot felul de mărfuri: de la măturici cu sclipici pînă la ciuperci şi sticle cu borş. Vînzătoarele ambulante fac glume, e soare, se simt bine. Deodată, o ţigancă începe să strige: „Chiroooo, comunitariiii!“. Lumea se precipită discret dar ferm. „Vine maşina cu comunitariiii, strînge, fă, coroniţile.“ În agitaţie văd şi o bătrînică de la ţară, cu bundiţă şi şoşoni. Strînge şi ea repede grămăjoara de legume şi ierburi uscate şi pleacă spre metrou. 

Pe şoseaua Pantelimon, în faţa unei florării, trei copii încep să cînte. Lălăit, fără chef. Nu se înţelege mare lucru, doar din cînd în cînd: „Dă Domnul Doamne“. Vînzătoarea: „Nu se-aude, mai tare!“ Fericiţi că cineva totuşi îi ascultă, o iau de la capăt: „Mai încolo, mai la vale / Dă Domnul Doamne / Trecea îngeraş călare / Dă Domnul Doamne / Aşa tare ce fugea... / Pămîntul se scutura / La un colţ de cotitură / Dă Domnul Doamne / Mă-ntîlnii c-un copilaş / Un’ te duci tu, copilaş? / Mă duc, Doamne, la oraş / Să cumpăr de copilaşi / Dă Domnul Doamne / Să mi-aducă banişori... / La anu’ şi la mulţi ani!“. Vînzătoarea le dă o hîrtie de 5 lei. Copiii pleacă mulţumiţi. 

Cam aşa e la oraş. Probabil că la sat nu e nici mai bine, nici mai rău. E doar altfel. Şi la sat, şi la oraş, oamenii trăiesc sărbătorile cum au apucat, cum au învăţat (de la părinţi, bunici, din cărţi sau de la televizor...). Fiecare trăieşte sărbătoarea în felul său. Şi felul său e rezultatul unui amestec care include: origini, educaţie, moşteniri, credinţe, influenţe, opţiuni, ispite etc. Din ingredientele acestui amestec iese produsul final. Omul actual. Urban. Şi sărbătoarea lui.

Silvia Cazacu e jurnalist şi manager cultural.