Povestea unui nas

Dacă ai polipi, ai avut o răceală puternică sau eşti alergic, probabil ştii cum e. Nasul, înfundat sau nu, nu mai simte nici un miros din jur, oricît de intens ar fi pentru alţii. Celulele care receptează mirosurile sînt „înghiţite“ de mucoasa care s-a umflat ca să te apere de alţi dăunători (bacterii, poluare, alergeni). Nervul olfactiv, canalul care transmite mirosurile către creier, nu mai ştie ce se întîmplă: mirosul de mîncare arsă ca şi parfumul pufăit în fiecare zi trec pe lîngă nas fără să te impresioneze. Gustul devine şi el neputincios. Papilele de pe limbă parcă ar simţi ceva, însă sînt confuze şi nu pot descrie nici un gust.

Anul trecut în noiembrie am avut o răceală grozavă care m-a ţinut în casă o săptămînă. Nu mi-am făcut probleme, îmi ziceam că o să treacă uşor cu mult somn, Coldrex şi ceaiuri. Febra s-a domolit, la fel şi durerile de gît şi tusea, însă am rămas cu nasul înfundat. Mi-am cumpărat picături nazale pentru a respira normal. În scurt timp, am ajuns să folosesc picăturile de două ori mai des decît în reţetă. Dar asta nu-mi ajuta cu nimic simţurile.
La una dintre multele cine fără gust, am cunoscut-o pe Iulia care, atunci cînd i-am spus că folosesc picături nazale Bixtonim, mi-a spus să renunţ imediat. Ea însăşi le încercase şi devenise dependentă de ele. „Am luat fără încetare şapte ani, chiar dacă eram răcită sau nu. Simţeam că nu puteam să respir dacă nu le luam în fiecare zi.“ A scăpat de dependenţă prin tratament medical.

Mi se mai întîmplase să-mi pierd mirosul pentru perioade de cîteva zile şi nu mă deranja. Nu mai salivam după îngheţată şi mîncam doar dacă mi-era foame. Atunci cînd găteam, foloseam în continuare condimentele cu care mă obişnuisem. Uneori nici nu-mi dădeam seama că îmi lipsea gustul: mîncam împăcată, ca şi cum toate simţurile ar fi la locul lor.

Trecuseră mai bine de două săptămîni şi mirosul nu-mi revenise. Între mine şi lume se instalase încet o senzaţie de stranietate. La prieteni, la birou, acasă, mă urmărea gîndul că e ceva ce nu pot percepe, o informaţie care nu ar trebui să-mi fie ascunsă şi care mi-ar dezvălui mai multe despre ce se întîmplă şi faţă de care trebuie să am o reacţie. Mirosul medicamentelor, mirosul hainelor, mirosul pielii... dacă nu o să mai pot simţi nici un miros, niciodată? A doua zi eram la un cabinet ORL să aflu ce era de făcut.

La consultaţie, doamna doctor îmi povestea sec despre cît de mulţi pacienţi a întîlnit cărora le muriseră cele două simţuri. Am plecat din cabinet cu o reţetă lungă şi cu gîndul că şi eu mă voi afla printre acei pacienţi. După ce mi-a trecut panica, am început să mă gîndesc că poate va fi un lucru bun. Am auzit că atunci cînd îţi pierzi un simţ, celelalte se dezvoltă mai mult. Poate voi auzi ca iepurii sau voi avea ochi de vultur. Nu voi mai fi ispitită de mîncăruri cu gust divin şi colesterol mare. Voi trăi mai mult şi mai sănătos.

Dar nu voiam să renunţ aşa de uşor la miros, aşa că am căutat şi altfel de leacuri...

Medicina alternativă

Dacă nu merge nici sfatul farmacistei şi nici antibioticul din reţetă, bolile se pot trata şi altfel. Homeopatia şi acupunctura se numără printre acele tipuri de tratamente care provoacă principiile medicinei convenţionale. Doamna doctor Violeta  Botescu le practică pe amîndouă într-un cabinet mic din Bucureşti. Am cunoscut-o în timp ce căutam, cu teamă şi curiozitate, un cabinet de acupunctură.

Am ajuns în cartierul Bucureştii Noi, lîngă una dintre puţinele staţii de metrou construite după 1989. La parterul unui bloc-turn, se află cabinetul doctoriţei: un apartament cu două camere în care lumina naturală se zgîrceşte să intre. Liniştea cabinetului este tulburată de ticăitul cîtorva ceasuri, ţîrîitul telefonului şi vocea doctoriţei care explică în detaliu cum stă treaba cu bolile omului. Pentru a ajunge în biroul de consultaţie, treci printr-o cameră cu trei paturi înconjurate de draperii şi două fotolii pe care poţi răsfoi pliante, reviste şi cărţi cu rugăciuni de pe măsuţa alăturată.

Doamna doctor a terminat Facultatea de Medicină în Bucureşti şi şi-a facut stagiul de practică în pediatrie. S-a molipsit de la copiii pe care îi trata de boli care nu s-au lăsat alungate cu medicina despre care învăţase. A încercat atunci homeopatia şi a văzut că se simte mult mai bine. A mers la congrese de acupunctură şi homeopatie şi a început să studieze din cărţi de specialitate. A devenit homepat şi acupunctor acreditat şi a lucrat la fostul Centru Naţional de Acupunctură şi Homeopatie, iar de cîţiva ani şi-a deschis propriul cabinet. E mulţumită că şi-a descoperit vocaţia şi ştie cum îi poate ajuta pe oameni.

Pacienţii care-i ajung în cabinet vin cu mai multe probleme de sănătate. La consultaţie, vorbeşte cu ei măcar o oră şi îi întreabă de toate durerile, problemele şi nevoile lor. Nu se grăbeşte să dea un diagnostic: durerea aia din spate poate avea multe cauze şi, decît să greşească prin presupuneri, mai bine aşteaptă să vadă rezultatele analizelor şi cum acţionează remediile. „Fiecare persoană are o combinaţie unică de probleme, şi unii oameni îndură boli ani de zile pînă să ajungă la doctor.“

Îşi aminteşte mărturisirile făcute de fiecare pacient, însă are nevoie ca oamenii să fie deschişi şi să-i spună tot ce îi nelinişteşte. „Pentru un medic, efortul e de zece ori mai mare să afle ce e în neregulă atunci cînd pacientul nu îi spune tot ce se întîmplă. Se pune o perdea între medic şi pacient.“ Consideră că bolile au rădăcină în viaţa sufletească şi încurajează pe toată lumea la reflexivitate – trebuie să găseşti acea cauză care te consumă şi îţi slăbeşte organismul. „Pentru ca o boală să dispară, trebuie tratată în primul rînd partea sufletească. Ne îmbolnăvim în copilărie, dar mai tîrziu bolile se schimbă, trec în interior.“

Placebo pentru copii?

Homeopatia a apărut pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea în Germania, cînd un doctor pe nume Samuel Hahnemann s-a revoltat împotriva felului în care erau tratate bolile vremii. Lipitori, sîngerări, otrăvuri – cine ar putea spune care era adevărata cauză a morţii – boala sau leacul?… Hahnemann a reluat un principiu vechi de pe vremea lui Hipocrate şi a început să-şi testeze noile tratamente pe propriul corp înainte de a le testa pe alţii – „Similia similibu curentur“ (un fel de „cui pe cui se scoate“). Pentru tratament era folosită o diluţie a unei substanţe care ar fi provocat într-un organism sănătos aceleaşi reacţii pe care le-ar fi produs boala. Cu aceste noi remedii, a scăpat pacienţi de malarie şi variolă.

La fel ca Hahnemann, doctoriţa Botescu încearcă pe propria piele noile remedii şi extracte care apar pe piaţă, înainte să le recomande pacienţilor. Pentru ca tratamentul să funcţioneze e nevoie însă de „răbdare, încredere şi perseverenţă. Ca mai în tot ceea ce faci în viaţă“.

Am auzit multe voci spunînd că homeopatia e placebo şi că funcţionează doar pentru că cei care iau remediile cred că datorită lor se vor simţi mai bine. N-am cum să demonstrez că nu e aşa, însă un lucru mă nedumereşte: cum ar putea cineva să explice efectul placebo la copii de 4 ani? Printre pacienţii recunoscători doamnei doctor, am întîlnit un tată care îmi povestea despre ce efect a avut homeopatia asupra fiicei sale: „Cînd era foarte mică, răcea continuu. După ce am început tratamentul, s-a oprit. În ultimii cinci ani a fost răcită de două ori“.

39 de ace

După cea mai lungă consultaţie prin care am trecut pînă acum, m-am întins pe patul pentru acupunctură şi, cu simţurile în gardă, am primit primul ac în frunte. Apoi în dosul urechilor, umeri, piept, burtă şi membre. În jurul labei piciorului aveam un buchet întreg de ace. Cică un acupunctor avea o vorbă: „Gata, am terminat de pus acele, acum poţi să te ridici şi să pleci“. După 20 de minute, doctoriţa mi-a scos acele: am numărat 39.

Medicina chineză spune că al nostru corp e traversat de canale energetice numite meridiane. Cînd ne îmbolnăvim, apar nişte blocaje pe aceste canale, iar unele părţi ale corpului nu mai primesc energia de care au nevoie pentru a funcţiona cum trebuie. Acele de acupunctură au rolul de a debloca meridianele şi a permite energiei să-şi reia cursul normal şi să te facă sănătos. Cum poate vă închipuiaţi, acupunctura nu e lipsită de dureri. În cabinet, mai auzeam cîte un „au“ sau o inspiraţie rece printre dinţi – cine ştie de cîte ori m-am văitat şi eu. Însă trece repede, iar după ce toate acele sînt la locul lor, poţi închide ochii şi chiar adormi.

Acele de acupunctură sînt făcute din argint şi sînt subţiri, mult mai subţiri decît cele din trusa de cusut. Atunci cînd unul te doare, să ştii că în zona aia lucrurile nu stau foarte bine. În jurul acului poate apărea o pată roşie iar asta înseamnă că acul acţionează asupra energiei tale. În acest fel, doctoriţa poate descoperi unele probleme pe care fie ai uitat să i le spui, fie nu te deranjează încă.

Doamna doctor are răbdare cu toată lumea: şi cu profesoara ieşită la pensie care vine la consultaţie o dată pe an (de ziua ei de naştere) şi povesteşte despre toate bolile care îi complică viaţa; şi cu fotografa ocupată, care îşi face timp de acupunctură între o şedinţă de fotografiat şi o altă întîlnire importantă.

Din China antică, acupunctura a ajuns în România în urmă cu vreo 30 de ani. Se spune că, în perioada comunistă, s-ar fi propus interzicerea acupuncturii, dar a fost salvată de Elena Ceauşescu: cum să interzici o medicină care-i vindecă pe oameni fără medicamente?

Să revenim la nas. După şase zile de remedii homeopate şi trei şedinţe de acupunctură, nervul olfactiv s-a dezmorţit. Era într-o dimineaţă cînd mirosurile au început să-mi înţepe din nou nările: simţeam fumul de la mîncarea care s-a ars cu o seară înainte în cuptor şi mirosul de condimente. Mergeam haotic prin casă şi trăgeam lacom aer pe nas, ca şi cum ar fi fost prima oară cînd respiram. Gustul a revenit şi el – l-am încercat cu limonadă. A început să mă doară şi capul, şi nasul de la atîtea senzaţii, aşa mi-am înfrînt entuziasmul recăpătării simţurilor şi am luat-o mai uşor. Mai am şi acum momente în care închid ochii şi trag aer adînc în piept, doar ca să mă asigur că mirosul meu e tot acolo. Da, e acolo.

Manuela Boghian este antropolog şi scrie pe blogul manube.wordpress.com.

Foto: M. Boghian