La final de sezon - despre rămăşiţele zilelor de vacanţă

Publicat în Dilema Veche nr. 446 din 30 august - 5 septembrie 2012
Nebuna din cartier jpeg

În fiecare an, finalurile de august îmi produc o duioşie nejustificată. Dintr-odată ceva se schimbă iremediabil în lumea din jur, lumina e altfel, parcă şi sunetele au un alt ecou. Chiar dacă e cald, căldura nu mai are acelaşi miros. Oamenii încep să-şi revină din toropeală, însă gesturile şi mişcările lor au încă o lentoare ce-ţi aminteşte de Portugalia sau de o altă ţară fantastică din Sud. Te simţi cumva blînd şi paşnic, nu e timpul potrivit pentru a porni la un război, poate doar pentru a încheia armistiţii pe termene lungi, indecise. Ultimele zile din august, poate chiar şi primele din septembrie, pînă prin 15, însă nu mai mult, sînt de fapt o stare. Ceva se termină, ceva începe. Sînt acele zile în care, de pildă, îmi place să aţipesc după-amiaza, cu geamul deschis, înconjurată de zgomotele din spatele blocului – paşi, vrăbii, mătura femeii de serviciu, cărucioare pe roţi care se întorc de la piaţă, din cînd în cînd alarma unei maşini sau lătratul unui cîine, copiii ţipînd la fotbal, tusea bătrînului din apartamentul de alături care fumează la geam, apoi îşi scutură preşurile. Zgomote ce capătă un sens doar învăluite de soarele acela de sfîrşit de vară, cernut, topit, cristalizat, care te duce cu gîndul la o plajă aproape pustie, la un final de sezon.

Vine o vreme, cea a pepenilor...

Sezonul se termina fix pe 15 septembrie, atunci cînd începea şcoala. Nu existau amînări, prelungiri, „litoral pentru toţi“, întîrziaţi pe şezlonguri, rătăciţi în „extrasezon“. Nu mergeai la mare cînd aveai chef, nu te urcai la 4 dimineaţa în maşină pentru că nu reuşeai să adormi, ca peste doar trei ore de condus să-ţi bei cafeaua pe plajă. La mare se mergea în mod organizat. În septembrie, mergeau doar nefericiţii care nu prinseseră bilete în iulie sau august. Sau pensionarii cu probleme cardiace, care n-aveau voie să-i bată soarele în cap. Pînă şi cei care aveau bilete după 15 august erau nemulţumiţi. Lume mai puţină şi mai abulică, distracţie mai pe sponci, mîncare mai proastă la restaurantul ce-ţi era repartizat. Şi tot personalul de pe litoral, care se uita la tine plictisit, de abia aştepta să pleci, să se termine odată şi cu tura asta. Chelnerii care îţi umflau nota – ultima ocazie să mai pună un ban deoparte pentru iarnă. După 15 septembrie, prin „salba de staţiuni“ sufla vîntul. Şandramale cu grilaje şi lacăte care nu se vor mai deschide decît în anul următor, pe 15 iunie. Mesele şi scaunele din tablă de la braserii puse unele peste altele, lăsate să ruginească şi să scîrţîie în legea lor. Terenurile de minigolf populate doar de cîini vagabonzi, printre care cei pierduţi sau uitaţi dinadins de către turiştii din vară. Hotelurile – Rubin, Diamant, Capitol, Mara, Florica, ce păreau bîntuite de tot felul de spirite aiuristice – cu pălării de soare şi colace la brîu, aceste Overlook de la malul mării. Am văzut o dată aşa ceva: un pustiu ca-n deşert, sfîrşitul lumii. Atunci cînd am aflat că există un hotel la Neptun, cu bază de tratament, care era deschis tot timpul anului şi existau oameni care ajungeau la mare în noiembrie sau februarie, mi-am zis că nu era adevărat, că era ceva SF şi că asta nu era marea noastră. „Adina, dar aceştia sînt oameni bolnavi!“, m-a lămurit mama. Aha, m-am liniştit – deci, la mare, în afara sezonului era un soi de azil.

Avem bilete din 18 în 30 august, la Venus. Sejurul clasic de 12 zile, ordine şi disciplină, în ritm de vacanţă. Ca să nu mai fiu bosumflată, vom sta la Raluca – hotelul visurilor mele, cel pe care în alţi ani îl vizitam doar ca „obiectiv turistic“, ca să-i văd pe copiii foarte blonzi din Polonia şi RDG – „bieţii de ei, nu pot sta la plajă mai mult de oră, că se ard repede!“. Şi ca să aud acele cuvinte într-o limbă stranie, necunoscută, care te fac să te simţi „în altă ţară“. La Raluca, nu prinzi bilete în iulie, uneori nici măcar în august sau septembrie. Ce are atît de special Raluca? E o construcţie rotundă, în mijloc are o curte interioară, cu fîntîniţă şi flori, are şi shop, nu că am merge noi la shop, dar contează. Iar seara se aprind luminile, fiecare etaj are becuri într-o altă culoare, etajul 1 e verde, etajul 2 – roşu şi tot aşa – e ceva de vis.

În cameră miroase a clor şi mucegai parcă mai rău ca în alţi ani. Şi a altceva, nedefinit. Mai multe trupuri insolate sau în curs de a se bronza s-au perindat pe aici, din iunie pînă acum, mai multe perechi de picioare, încălţate în şlapi plini de nisip, au lăsat urme pe mocheta vişinie. Duşul nu merge, doar ţîrîie. Tabloul cu reproducerea după Grigorescu e strîmb. Aşa ne trebuie dacă venim la mare la spartul tîrgului. Pe tablia patului sînt scrijelite două inscripţii: „Valy, 1984“ şi „Chuck Norris bate tot“.

Ne trezim devreme ca să mergem la plajă. Bate un vînt răcoros, cu iz de toamnă, îmi pun bluza de trening, soarele parcă nu mai are putere să încălzească, iarba de pe aleile dintre hoteluri a crescut înaltă, însă pare pîrjolită, aproape uscată, face faţă invaziei acelor melcuşori aproape translucizi care se prind de fire şi rămîn acolo ca nişte excrescenţe ciudate.

Totuşi miroase atît de puternic a mare şi nu e marea din iunie sau din iulie, e o mare supraîncălzită care aproape că s-a evaporat, mă întreb dacă o vom mai găsi acolo, aerul e încărcat de sare, de putoare de alge putrezite care s-au depus unele peste altele şi de alte rămăşiţe ale verii. E o mare coaptă, o mare pe ducă şi mirosul ăla mă obsedează şi astăzi, aş da orice să-l regăsesc iarna într-o conservă de macrou în suc propriu, în orice.

Plaja e parcă mai murdară, nisipul a căpătat o nuanţă gri, apa are un gust uşor acru. Mă gîndesc că e de la toţi acei turişti care au făcut pipi în apă înaintea noastră, dar îmi alung repede acest gînd, căci altfel nu voi mai face nici o baie pînă la finalul sejurului. E sezonul lubeniţelor, piersicile sînt pe sfîrşite. Bărbaţii – soţi, taţi, unchi sau bunici – ajung la plajă cocoşaţi de la căratul lubeniţelor pe care le-au ţinut peste noapte sub duş, în camera de hotel. De îndată ce se aşază pe cearceafuri, încep să le taie şi să le împartă. Toată plaja e plină de coji verzi şi de sîmburi, zeama dulce care se scurge de pe bărbii năclăieşte nisipul. Sînt familii cu patru-cinci copii, „sindicaliştii“ care vin la mare doar acum sau în septembrie. O familie din asta ocupă o jumătate de plajă. După ce se înfundă cu pepene şi se strigă unii pe alţii cu „măă“, „băă“ şi cu „hai!“, îşi strîng catrafusele ca să fie primii la masa de prînz.

Seara, toată lumea se plimbă, într-un mod organizat, de la un capăt la altul al staţiunii. Pentru că turiştii sînt deja mult mai puţini ca la începutul lunii, îţi dai seama că de fapt se învîrtesc în cerc, fără nici o noimă. Dinspre grădinile de vară se aude invariabil ceva trist – „Aoleu, se mărită Mona mea. Nu ştiu Doamne ce-i cu ea!“. De altfel, nimic nu-ţi dă o senzaţie mai apăsătoare de final de sezon decît grădinile de vară, cu doar patru-cinci mese, cîţiva muşterii la o halbă de bere stătută, un artist care cîntă fără să-l asculte nimeni, ca televizorul, frunzele care au început deja să cadă discret şi te ating în trecere, pe braţ sau pe umăr, ca o părere.

... şi vara se sfîrşeşte  cu tăieţei cu zahăr

Odată, în ultimii ani de liceu, am fost la mare pe la începutul lui septembrie, cu unii care fugiseră de acasă. Eu nu fugisem, că n-aveam de ce, le spusesem alor mei că plec la mare trei zile, însă nu mi-au dat nici un ban, că cică fusesem destul la mare în vara aia. Aveau dreptate. Era în anii ’90, încă nu exista Autostrada Soarelui, Vama Veche nu era pe hartă decît pentru cunoscători, sezonul încă se termina odată cu începerea şcolii, iar la finalul său, totul la mare era dezolant, dar înduioşător.

După drumul cu naşul, două fete şi un băiat, în gară la Constanţa, ne aştepta C., cu un pepene subraţ, fugit de acasă cu două zile mai devreme. Era cam hămesit, nu mîncase nimic în ziua aia, nu avea nici un chior, pepenele cică îl primise pe gratis de la un vînzător, dar eu cred că-l şterpelise. Am stat pe o bancă lîngă gară şi am mîncat pepenele cald, borşit. În jurul nostru erau munţi de pepeni, mai mulţi pepeni decît turişti, ultimii întîrziaţi se scurgeau spre hotelurile lor, cărîndu-şi bagajele, cam apatici.

Unde mergem? Hai la Mamaia, că-i mai aproape. Mamaia nu era pe-atunci de fiţe, era doar un soi de prelungire de vacanţă a Constanţei, de-un kitsch proletar de zile mari. Ne-am petrecut toată ziua pe plajă, făcînd nuştiucîte băi în mare, că erau ultimele şi să profităm. „Nu mai pupăm mare pînă la anu’!“, zicea S., celălalt băiat, fugit de-acasă cam de cînd intrase la liceu. A fost o zi frumoasă, cu un soare prietenos. Dar a venit seara şi a cam început să se lase frigul. Ne-am pus pe noi tot ce aveam. C. avea două hanorace şi două glugi, S. – o geacă de piele pentru care îl invidiam cu toţii. Am ales singura discotecă cu acces liber (şi în aer liber) din Mamaia şi am dansat pînă la epuizare, ca să nu dîrdîim de frig. All that she wants is another baby, she is gone tomorrow... şi acum cîteodată cînd mi-e frig, îmi răsună Ace of Base în urechi. Chiar şi la blues-uri am continuat să ţopăim, eu cu S., M. cu C. şi viceversa. Prietena mea şi C. păreau să înceapă să se cupleze, ceea ce nu prea îmi convenea, mai ales că mie nu-mi plăcea S. şi, în fond, eram cu toţii camarazi în aventura asta, în aceeaşi oală. Pe la două noaptea, discoteca s-a închis, din lipsă de muşterii. Nu mai rămăsese nimeni în afară de noi. Ce sfîşietoare tristeţe simţeam pe vremea aceea într-o discotecă, la ora închiderii! Clipeam des din pleoape de la luminile verzi şi albastre, privind ringul gol pînă cînd ochii începeau să ne lăcrimeze. Apoi, luminile se stingeau, muzica se transforma în linişte, iar bodyguarzii mai că nu ne luau de-o aripă: „Băieţii, hai acasă, nu pricepi că e gata?“. „Băieţii“ au luat-o spre plajă şi s-au adăpostit într-un pîlc de sălcii pitice unde au îndurat un frig crunt pînă-n zori, în unicul sac de dormit al lui S., cam soios (pentru că S. era fugit de mai multă vreme de-acasă avea cîteva lucruşoare utile în dotare). La un moment dat mi s-a părut că M. şi cu C. se cam bagă unul într-altul, dar m-am făcut că nu văd şi am adormit cu gîndul că a doua zi voi lua primul tren spre casă.

Însă primele raze călduţe şi plăcute ale soarelui de septembrie, care ne dezmorţeau oasele de homeleşi, mi-au schimbat planurile. Iar C. avea şi el un plan măreţ: tatăl lui (divorţat de mamă) se afla „în sejur“ la Mamaia, „cu o pipiţă“, aşa că s-a gîndit să-l caute şi să-i ceară nişte bani pentru o cazare şi o masă decentă. C. s-a dus în recunoaştere, noi l-am aşteptat pe plajă. S-a întors, însoţit de un bărbat bondoc şi cu burtă. C. avea o mutră de parcă îi muriseră toţi prietenii, adică noi. „Bă, eu cam trebe să mă car!“ „Mă, copii, părinţii voştri ştiu unde sînteţi?“ „Ştiu, domnu, numai C. era fugit!“, zice S. „Şi aveţi unde sta, aicea, la mare?“ „Da, avem... frate-miu e cu bilet la Costineşti!“, face şi M. Tatăl cu C. nu e foarte convins, dar în fond nu sîntem copiii lui, nu e treaba lui. Îl bagă pe C. într-un Audi şi dus a fost, sub privirile oarecum triste ale lui M.

Unde mergem? La Costineşti. „E plin de studenţi, poate ne lipim de careva!“, zice S. Luăm trenul, tot cu naşul, şi iată-ne la Costineşti. Multe terase sînt deja închise, însă într-adevăr sînt studenţi, ultima tură din septembrie. Ne tot holbăm la ei, poate recunoaştem pe cineva. Însă sînt doar repetenţii şi ăia cu note mici care au fugit de restanţe, la mare. Doar ăştia prind bilete în septembrie. Şi toţi beau bere din aia rece şi fără spumă, care abureşte paharul de plastic, şi mănîncă porumb fiert, şi ni se face o foame... şi o poftă! S. e însă plin de surprize. Are în rucsacul lui gigantic un mic aragaz cu butelie, două pungi de tăieţei şi zahăr. Mergem printre căsuţele de lemn unde nu mai e cazat nimeni, sînt deja închise cu lacăte. Ne aşezăm pe iarbă, S. umple oala cu apă de la cişmea (avea şi oală!). Fierbem tăieţeii şi îi mîncăm cu zahăr şi cu furnicile sau alte gîze care s-au mai nimerit prin oală. N-o să uit niciodată după-amiaza aceea: Costineştiul aproape pustiu, doar cîteva rîsete şi glasuri dinspre plajă, căsuţele părăsite şi ferecate, vîntul şi frunzele foşnind cumva veştede, şi noi, într-o împărăţie uitată a vacanţei care a fost, umplîndu-ne burţile cu tăieţei cu zahăr. S. face rost şi de cîteva ţigări, fumăm cu toţii în tăcere, rotocoale albastrui se ridică în aerul tomnatic de mare, încărcat de sare şi de miros de alge putrezite. Frumos.

Însă urmează o altă noapte. O bună bucată din ea, atîrnăm de porţile de la Ring (acea discotecă celebră din Costineşti), aşteptînd momentul în care accesul va deveni gratuit. Dansăm pe margine, ca proştii. Cînd intrarea e liberă, cei mai mulţi pleacă şi discoteca se închide. Îl văd pe băiatul care vindea casete în Romană, şi de care eram îndrăgostită pe vremea aceea, cu o fată de mînă şi încep să plîng. „Du-te le el şi cere-i nişte bani!“, propune S., insensibil la suferinţele mele. În cele din urmă, M. şi S. merg să doarmă pe plajă, însă acolo nu există nici măcar un pîlc protector de sălcii pitice, aşa că aleg să bîntui în continuare de una singură prin Costineşti, deprimată, înfrigurată şi nedormită. Spre dimineaţă îmi amintesc că era ziua mea. Sfîrşesc chircită pe scaunul unei terase, explicîndu-i chelnerului care făcea casa că azi e ziua mea, fac 17 ani, dacă vrea, pot să-i arăt şi buletinul, n-ar putea să mă împrumute cu nişte bani? N-are cum să-mi dea bani, însă îmi spune „La mulţi ani!“ şi îmi face cinste cu un pahar cu Garrone.

Beau Garrone, privesc răsăritul şi o plajă cu un nisip aproape gri, cu cîteva terase închise şi maldăre de scaune din plastic puse unele peste altele, cîţiva cîini care amuşină după mîncare şi peste toate se aude vocea vreunui student încă beat, din acela repetent sau restanţier, care a prins bilet la Costineşti pe final de sezon: „Costineşti!!!! P... să-mi beleşti!!!“.

Azi de dimineaţă, mă gîndeam să scriu ceva despre sistemul sanitar de la noi, dar cînd am ieşit pînă la butic, după ţigări, şi am simţit acel miros inconfundabil de sfîrşit de vară, m-a cuprins nu ştiu de ce duioşia. Şi cheful de a fugi la mare pentru trei zile, chiar dacă finalul de sezon nu mai e ce-a fost.

Foto: M. Chivu

Sanatatea ficatului  Cum identifici semnele unui ficat bolnav jpg
Sănătatea ficatului: Cum identifici semnele unui ficat bolnav
Ficatul este un organ vital în corpul omului, fiind implicat în sute de procese, printre care: digerarea alimentelor, eliminarea deșeurilor din organism și producerea unor factori de coagulare care facilitează circulația sângelui.
Rolul esential al adjuvantilor in optimizarea pesticidelor jpg
Rolul esențial al adjuvanților în optimizarea pesticidelor
Condițiile de mediu, intemperiile, buruienile, precum și bolile și dăunătorii plantelor reprezintă tot atâtea provocări pentru fermierii moderni.
IMG 20240408 WA0011 jpg
Casa Memorială „Amza Pellea”, din Băilești, a fost redeschisă publicului
Manifestările dedicate cinstirii memoriei îndrăgitului actor român, născut în inima Olteniei, au debutat pe 6 aprilie, pe scena Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova, locul în care și-a început fascinanta călătorie în lumea artistică.
pompy ciepła (2) jpg
Pompe de căldură - utilizarea, funcționarea și tipurile acestora
În ultimii ani, pompe de căldură s-au remarcat intre dispozitivele utilizate în sistemele moderne de încălzire.
header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.

Adevarul.ro

image
Reacții după ce un preot a spus că fetele frumoase, abuzate sexual, trebuie să fie trimise la închisoare. Ministrul Justiției: „Este o invitație la viol!” VIDEO
Preotul Nicolae Tănase, președintele Asociației Pro Vita consideră că fetele frumoase, care au fost victimele unei agresiuni sexuale, „nu sunt chiar nevinovate” și că ar trebui să meargă și ele la închisoare. BOR se delimitează de aceste afirmații.
image
Drogul violului, cel mai periculos, dă dependență de la a treia utilizare. Expert: „Este posibil să asistăm la drame uriaşe”
Psihologul Eduard Bondoc, specialist în medicină la Clinica de Psihiatrie din Craiova, avertizează că cel mai periculos drog este cel cunoscut ca "drogul violului", care este insipid, inodor și incolor.
image
O bătrână din Spania și-a găsit casa ocupată de un cuplu de români. „Am crezut că proprietara a abandonat-o“
Un cuplu din România a stârnit controverse în Spania. Cei doi s-au mutat într-o locuință din cartierul Lavapiés din Madrid.

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.