La Sfîntu Gheorghe, viaţa are alt ritm. Drumul de peste patru ore cu vaporul, de la Tulcea, te pregăteşte pentru ritmul ăsta. Te simţi de-al locului, de cum pui piciorul pe drumul nisipos care leagă debarcaderul de sat.

Printre cei care se pregătesc să coboare de pe Catamaran, un bărbat încă tînăr, cu o mustaţă scurtă, îşi face loc printre călătorii amestecaţi: turişti şi localnici. Trage după el două geamantane şi o fetiţă blondă, de 4-5 ani, îmbrăcată în roz. O mică Barbie!

Jean Trofimov a plecat din Sfîntu Gheorghe în urmă cu nouă ani, în Spania, să muncească. A plecat mai întîi singur, iar după o vreme s-au dus şi soţia, şi fiica lui cea mare. Între timp, în Spania, li s-a mai născut un copil. Micuţa Barbie – de care vă spuneam. Spanioloaica familiei!

Jean a văzut încă de pe vapor portul cel nou, cîteva pensiuni moderne, care nu erau acum nouă ani, cîrciuma veche... Nici nu mai ştie cum se cheamă cîrciuma asta! Că i-au spus în fel şi chip, de-a lungul timpului: ba La măgarul tăvălit, La toana pierdută, Răţoiul ostenit sau Pescarul obosit. Cine ştie cum or mai fi botezat-o? Jean îşi aminteşte, însă, că de fiecare dată cînd se întorceau de pe mare sau de pe Dunăre, pescarii sau marinarii din sat se opreau la cîrciuma aceea mică, cu cîteva mese din lemn. Acum, trage adînc în piept aerul de acasă. Speră să simtă miros de mare. Dar încă nu. Miroase, însă, a baltă. A peşte. Şi a praf. Pînă şi despre soare poate să spună că e „soarele de acasă“. Cu geamantanele şi fetiţa după el, caută vreun chip cunoscut printre localnicii strînşi la debarcader.

Jean locuieşte în unul din cele două blocuri cu două etaje din Sfîntu Gheorghe. Chiar lîngă debarcader. De la geam vede Dunărea, iar dacă se urcă pe bloc, vede şi marea. Blocurile au fost construite la Sfîntu Gheorghe – un sat de pescari, unde drumurile sînt acoperite cu nisip iar casele cu stuf – dintr-o prostie. Ceauşescu mergea frecvent la Uzlina, unde avea o vilă de protocol. Iar cînd se ducea acolo, trecea şi prin Sfîntu Gheorghe. Odată, i-a venit ideea că pe solul nisipos de lîngă plajă ar putea să crească porumb şi le-a cerut celor de la Ocolul silvic din zonă să cultive. Localnicii îşi amintesc că au crescut nişte porumbi de o jumătate de metru, cu nişte ştiuleţi mici, cu o formă ciudată. Aşa că experimentul nu a ţinut prea mult. În alt an, însă, le-a spus turiştilor aliniaţi să-l primească cu aplauze şi flori – neştiind că-s turişti! – dacă nu vor să le contruiască blocuri în sat. Turiştii au zis... da, şi în scurt timp au apărut blocurile. Cu două etaje, căci solul nisipos nu suporta mai mult! (În zilele cînd venea Ceauşescu, turiştii nu aveau voie să meargă la plajă, aşa că erau mobilizaţi în locul unde ateriza elicopterul. Poveştile locului spun că localnicii obişnuiau să îngroape în nisip glastrele cu flori, pe traseul
tovarăşului.)

Aşadar, în unul dintre aceste blocuri locuieşte Jean Trofimov. Bărbatul a fost, ca şi tatăl lui, marinar. De cînd se ştie, ieşea cu tatăl lui pe Dunăre sau pe mare, cu cuterul. O navă mică, de lemn, cu un singur catarg. Tatăl său îi dăduse un nume ucrainean: Buival. La fel ca zona de pescuit situată în partea stîngă a vărsării Dunării în Marea Neagră, adică chiar în faţa plajei din Sf. Gheorghe.

Odată, cînd avea 11 ani, a fost împreună cu tatăl lui la Sulina, iar de acolo, la întoarcere, Jean a condus pentru prima dată cuterul pe mare. Şi a făcut-o singur, pentru că ceilalţi doi marinari cu experienţă, de pe vas, au tras un pui de somn. Cînd s-au trezit, aproape ajunseseră la Sf. Gheorghe. Jean a fost foarte mîndru de isprava lui, aşa că a urmat Liceul de Marină, apoi a făcut armata la marină. A devenit scafandru, apoi marinar. Pînă să plece în Spania, a lucrat ofiţer de punte fluvială. Dar a fost şi pe Dunăre, şi pe mare. Nici acum nu poate să spună ce l-a învăţat marea. „Poate nu ştiu eu să spun, să-mi găsesc cuvintele. E un lucru care se trăieşte, nu se povesteşte. Poate că pe mare e bine să-ţi asculţi instinctul. Marea ne place, dar ne şi înfricoşează. Impune respect. Una e să vii la mare, să te relaxezi, şi alta e să trăieşti pe mare. Sau cu marea la poartă, cum sîntem noi aici. Culmea, deşi Dunărea trece pe lîngă sat, pentru noi, pericolul nu vine dinspre Dunăre, ci dinspre mare. În ’79, marea a înaintat şi a venit pînă în sat. Toţi localnicii stăteau cu bărcile legate la poartă.“

Uneori, iarna, se aude un vuiet puternic dinspre mare. E furtună, undeva în larg. Nu e familie în Sfîntu care să nu aibă pe cineva înecat în mare. Acum cîteva luni, preotul satului a plecat cu barca pe mare şi nu s-a mai întors. La puţin timp, a luat foc şi biserica din sat.

Anul trecut, însă, ca niciodată, marea a îngheţat. Puteai să mergi liniştit în larg, pe gheaţa groasă, mai bine de 50 de metri. Soacra lui Jean, împreună cu cîteva femei, a făcut cu mîna de acolo, din larg, şi a pus poza pe Facebook. Femeia, Ecaterina Susciuc, e ucraineancă. A trăit toată viaţa la Sfîntu, cu aceeaşi dragoste, dar şi cu aceeaşi înfricoşare faţă de mare. Îşi aminteşte că în iernile grele, cînd bat vînturile puternice, dinspre mare se aud valurile ca nişte urlete. Iar de pe bloc, marea se vede de-a dreptul neagră. Poate tocmai de aceea, de cînd se ştiu, localnicii cîntă despre mare. Soacra lui Jean cîntă în corul de femei al comunei. Unele cîntece le ştie de la tatăl ei, care era pescar. Îşi aminteşte că venea uneori acasă cu un sac plin de icre negre. Parcă vede şi acum masa plină cu bobiţele mici, ca nişte mărgele, copiii strînşi în jurul mesei... „Cîteodată nu ne ajungea pîinea la cîte icre aveam!“ Alteori, pe masă se zbătea cîte un monstru cu mustăţi şi solzi mari cît nasturii de la haina pe care Ecaterina o purta la şcoală.

Acum, pescarii din Sfîntu Gheorghe se plîng că de-abia mai prind peşte „pentru consum“ sau pentru turişti. În ochii lor, toate normele, europene sau nu, care ar trebui să protejeze Delta, par mai degrabă că le încurcă vieţile! Înainte să plece în Spania, Jean Trofimov a lucrat pentru o cherhana, dar lucrurile începuseră să nu mai meargă. În Spania a plecat mai întîi singur, pentru cîteva luni, iar acestea s-au transformat cît ai zice „peşte“ în aproape un deceniu. Peştele spaniolilor nu e ca al nostru. Nici marea lor nu e ca a noastră! S-ar întoarce oricînd acasă, dacă ar vedea că lucrurile se îndreaptă. După nouă ani, venit în vacanţă, Jean vede satul un pic schimbat. Parcă-i mai modernizat! „Cum? E şi pizzerie la Sf. Gheorghe?! Pe-asta n-o ştiam!“

Turiştii nu se trezesc chiar cu noaptea în cap. Iar primul trocarici (un tractor care trage după el două remorci) pleacă spre plajă pe la 8 dimineaţa. Cu noaptea în cap, însă, pe uliţele satului se aude huruitul unui alt tractor. Trage după el o cisternă plină cu apă. Primăria udă nisipul, ca să nu-l ridice vîntul. Da, şi azi bate vîntul la Sf. Gheorghe! Ăsta e unul dintre lucrurile care nu-i plac Victoriei Pătrăşchioiu. Dar nu are încotro! Aici vîntul bate 90% din an. Cînd a venit prima dată la Sf. Gheorghe, acum 40 de ani, Victoria Pătrăşchioiu de-abia terminase facultatea şi era o tînără profesoară de română. Nu ştia nici că aici o să bată vîntul tot anul, nici că în sat nu era lumină, nici apă, nici că majoritatea localnicilor vorbesc ucraineana. „Ştiam doar că Sf. Gheorghe e la capătul geografiei, că aici se termină harta şi putem cădea în mare.“ Cu toate astea, a vrut ea să ia repartiţia, undeva, la mare. Credea că e o altă lume. „Aşa şi e! Altă lume, alte legi... Aici, pentru oameni sînt mai importante legile de pe apă, decît cele de pe uscat. Pe uscat, timpul parcă stă pe loc. Viaţa se trăieşte atît de încet... la Sf. Gheorghe! Pentru că oamenii trăiesc, de fapt, pe apă.“

În anii ’70, în sat era lumină doar patru ore pe zi. Iar apa se vindea în nişte butoaie din metal de 200 de litri şi era adusă direct din Dunăre. Un butoi costa 6 lei. Cu timpul, s-a construit o mică uzină de apă şi au apărut pompe pe străzi. Apoi, fiecare şi-a tras în curte conductele, dar apa era tot cu program. Lucrurile s-au schimbat de-abia în urmă cu şase-şapte ani, cînd, cu nişte fonduri externe, s-a schimbat întreaga reţea, şi este apă la robinet toată ziua. Asta a făcut ca localnicii să-şi cumpere maşini de spălat automate şi mulţi şi-au construit băi în casă.

Mai tîrziu, după ’90, în sat a venit şi lumina. Prin stîlpii de pe dig, de la Sulina... De-abia atunci, oamenii şi-au cumpărat televizoare! Aşa se face că, la Sf. Gheorghe, Revoluţia nu a fost văzută la televizor. Victoria Pătrăşchioiu îşi aminteşte culoarea locală pe care o avea comunismul acolo, la gura Dunării. „Nouă, profesoarelor, ne ceruseră primarul şi vicele să purtăm uniformă. Erau nişte halate negre şi lungi, îngheiate în nasturi. Arătam ca nişte ciori la catedră! Cînd s-a auzit în sat de Revoluţie, o doamnă casieră de la Piscicola s-a gîndit să facem şi noi o revoluţie. S-a dus la cămin, a găsit nişte cărţi roşii de-ale lui Ceauşescu, le-a trîntit în mijlocul satului şi le-a dat foc. Apoi, s-a făcut o şedinţă la Căminul Cultural, şi un pescar a zis că fiul lui «a murit pe front». De fapt, flăcăul era bine-mersi în armată, nu murise. Dar cei care conduceau şedinţa au zis «Iată că şi comuna noastră aduce jertfe pe altarul libertăţii!». A fost cam penibil!... Dar, vedeţi dvs., la noi, toate evenimentele ajung... aşa, ca valurile Dunării. Din ce în ce mai mici! Oricum, lumea a fost fericită că am scăpat de Ceauşescu. Deşi, unii îl mai regretă şi acum. Eu nu pot să cred! Pînă şi cleştii de rufe se dădeau pe raţie. 17 pentru o familie! Era culmea raţionalizării! Şi la peşte erau restricţii foarte mari. Ce mă uluia era tăcerea localnicilor. Nimeni nu protesta!“

Victoria Pătrăşchioiu stă vizavi de şcoală. A ieşit la pensie, dar nu poate sta acasă, să audă cînd se sună de intrare sau de ieşire. Aşa că predă în continuare. Dar acum e vacanţă! La intrarea în şcoală este arborat steagul albastru cu steluţe, al Uniunii Europene. Elevii sînt plecaţi într-o tabără internaţională. Au fost în Germania, în Austria, în Ungaria, la tot felul de schimburi de experienţă. Copiii pleacă. Văd lumea. Poate or să plece şi să înveţe sau să muncească în străinătate. Cine ştie?

În curtea profesoarei de română se aude clinchetul unui fluier de vînt. Pisica aproape a adormit cu poveştile despre comunism. Aflu că doamna Pătrăşchioiu are şi o broască ţestoasă de Florida, cu tîmplele roşii. Şi doi cîini! Unul mare şi unul mic. Cu toată dragostea pentru mare, însă, profesoara a trăit în ultimii 40 de ani cu un puternic sentiment de gulag. De loc de unde nu poţi pleca atunci cînd vrei. Pentru că nu ai cu ce. Vapoarele sînt mai dese vara, pentru turişti. În rest, pleacă din Sf. Gheorghe lunea, miercurea şi vinerea, şi se întorc marţea, joia şi sîmbăta.

Sentimentul dispare însă, în faţa mării, toamna. „Atunci e cel mai frumos. Plaja e pustie. Marea e liniştită. Iar valurile aduc tot felul de scoici şi lemne de diferite forme. Odată, Dunărea scosese un copac din rădăcină şi-l aruncase în mare. L-am văzut la vreo 50 de metri în larg, în picioare. Era o imagine fantastică: un copac întreg... plutea pe mare!“

Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi. Varianta audio a reportajului poate fi ascultată la:www.romania-actualitati.ro/cum_au_ajuns_comunismul_si_ue_la_sf_gheorghe-43477