Cum se duce vestea fenomenelor necunoscute, aşa s-a dus şi vestea ţiganilor din Păcurari, în tot Iaşiul. Mulţi vorbesc, puţini cunosc. Fierbinţeala care-i cuprinde pe unii, uneori cu ură pură, alteori cu băşcălie superioară, e semnul unei boli sociale care inflamează viitorul. Toleranţa e manifestată cu o condescendenţă ipocrită. Se perorează despre drepturi egale, dar în termeni instinctivi: mereu ceva despre miros, despre culoare. Românii, văzuţi în nuanţe asemănătoare peste hotare, cer occidentalilor ceva ce ei înşişi nu sînt în stare să ofere romilor. O prietenie sinceră, cît de cît. Necunoscutul adevăr Carmen deschide ziarul la pagina pe care o ştie pe de rost. Frînge foia la mijloc şi o împătureşte pe genunchi: "ŤO casă din Păcurari administrată de Primărie a devenit cartierul general al romilor. Peste cincizeci de astfel de persoane s-au aciuat în casa cu etaj.» În odaia suspendată deasupra oraşului, femeia citeşte ziarul cu glas egal. Ceaşca de cafea şi ţigara îi dau prestanţa unei doamne aflate în cafenea, însă... ŤDe spălat, romii se spală în balcon, după cum spun vecinii. La sfîrşitul toaletei, apa murdară este aruncată, fără nici un menajament, pe stradă sau pe trotuar. Într-o zi, chiar părintele Merticaru s-a trezit cu zoaiele în cap, au spus mai multe femei...» Carmen zîmbeşte pentru că acelaşi preot vine la sărbătorile mari să sfinţească prin casă. Dar surorile Daniela şi Gabi fumează tăcut. Sînt mai tinere, mai uşor de ofensat. Vor afla şi ele, cu anii, că oamenii puternici pot fi lesne jigniţi, dar imposibil de ofensat. "Dacă am avea bani, am merge la Haga. Că citesc oamenii şi chiar cred. Dacă ne evacuează?". Acum e rîndul lui Carmen să surîndă. Vîrsta o fereşte de dorinţa răzbunării, vrea doar respectul vecinilor şi a omului care vinde ziare. Despre familiile de romi, precum cea din casa cu numărul 86 de pe str. Păcurari, se poate scrie uşor, judecînd după articolele din presa ieşeană. Reporterul nu urcă şi nu bate niciodată la uşă, speriat de sărăcia dimprejur, cu toate că pe ea dansează mereu copii, cu pui de pisici sau cîini în braţe, pe un refren inocent: Nenea, tanti, dă-mi şi mie un leu. Omul aflat "chiar la faţa locului" se poziţionează conştient după gardul vecinilor, ale căror mărturii sînt îndeajuns pentru încă o poveste revoltătoare, în care ar face bine Primăria să intervină. Cam aşa iau naştere şi exagerările ce depăşesc logica şi batjocoresc bunul-simţ, cam aşa cititorii cred pe cuvînt un ziarist leneş ori îmbuibat de adevăruri de-a gata. În drumul de întoarcere de la "faţa locului", reporterului de la Ziarul de Iaşi i-au ieşit la socoteală 50 de suflete. Cînd s-a apucat de scris, a mai găsit încă 20, veniţi în vizită, după spusele unor vecini care, "de teama represaliilor", au vrut să rămînă anonimi. A calculat repede şi a scris uşor, aşa cum se scrie de la sine un articol, cînd operezi maşinal cu prejudecăţi şi clişee. Titlul: "Ieşeni terorizaţi de zeci de romi aciuaţi abuziv într-o casă a Primăriei". A doua zi, Carmen a citit cu glas tare, în buricul casei, un articol despre ea şi familia ei. Numărul locatarilor din casă era dublat şi aveau să afle că, după spusele martorilor anonimi, fac baie la balcon şi apoi aruncă apa peste trecători. Că fură era dinainte scris. Citisem fără voie articolul despre ei - o profesoară ne dăduse la un curs practic să transformăm reportajul într-un package fictiv, dar posibil, pentru că ar fi avut atîtea elemente de culoare... Am bîntuit strada lor, dorind să ajung să-i cunosc. La cîţiva paşi mai jos de Biblioteca Centrală, se întinde cartierul Păcurari, în care ajungi fără să bagi de seamă. Deodată te împresoară sărăcia şi casele se răstoarnă una peste alta, pînă devin una şi aceeaşi: lăcaşul romilor. Clădirile se strîng într-o locuinţă a neamurilor şi de aceea rămîne în picioare, pentru că e sprijinită pe viaţa care tremură în ea. Oricîtă sărăcie şi dezordine pînă la mizerie ar fi, în case strălucesc ascunse simplele lor prezenţe. E doar o coajă, mi-am spus. Am aşteptat în faţa casei boiereşti cu etaj pînă s-au conturat, urcînd spre ea, din vale, siluetele a două ţigănci tinere. Acum îmi pare rău că le-am minţit, că am venit să întreb ce ştiu despre Ziua Internaţională a Romilor, dacă o sărbătoresc: m-ar fi poftit oricum... Un schimb de vorbe a fost de-ajuns, iar Gabi, una dintre ţigănci, s-a scuzat dinainte de vecinii de la parter: "Sînt ţigani amărîţi, rămaşi fără părinţi. Vai de steaua lor!". Păşind pe trepte în sus, am simţit sub mine un hău al sărăciei şi al mizeriei. La etaj mă aştepta o punte suspendată peste tristeţea de la parter: bunăstarea şi veselia fără griji a unei după-amiezi însorite. În cele patru camere, cu uşile date de perete, plutesc fuioare de fum şi vapori de cafea. Gabi mă duce în camera ei, cea mai frumoasă, cu televizor şi canapele noi. Soţul ei vine după noi, curios. Alături, bătrînul casei priveşte înconjurat de fiice şi nepoţi, la televizor. Îşi odihneşte o boală, în pat. Prin casă se aud strigăte, chemări, cîteva nume invocate şi în uşă apare Carmen, cu dinţii de aur şi mai multe cunoştinţe. "Ce-i, domnişoară?" Cumnatul o informează: "Domnişoara vrea să vadă cam cît de educaţi sîntem, ce cultură avem..." Abandonez subiectul despre Ziua Romilor, nu mai are nici o importanţă. Minciuna din ziar a fost prea grosolană. Mă trezesc într-una din acele situaţii ciudate, în care eu ştiu că ei ştiu: citiseră articolul şi erau, dacă nu supăraţi, necăjiţi şi preocupaţi de consecinţe. Necunoscutul nume de buletin Prima oară cînd am întrebat, Carmen nu a vrut să-şi spună numele, că poate o aude Bucureştiul. Aflu astfel că ţiganii, dacă vor să-şi mărturisească numele, o vor face, dacă nu, vor găsi mereu, cu fantezie fără margini, cîte unul de ocazie. Carmen pune punctul pe "i", ce tot vorbim noi despre lucruri de fineţe, precum onomastica romilor sau ziua lor, cînd ei tot "amărîţi şi necăjiţi" sînt! Avînd 39 de ani, Carmen poate să spună, în cunoştinţă de cauză, că era mai bine "înainte": "Trăiam cum trăiam, e adevărat că aveam carnea la cartelă, dar aveam casă, aveam servicii. Acuma, ne dau afară şi din case de rămînem să dormim prin canale. Aici stăm în casă naţionalizată, nu e casă proprietate, ca să ştiţi. Şi lumea vorbeşte, cum vorbeşte lumea cînd nu gîndeşte. Aşa a mers zvonul că noi sîntem aşa de răi că... mîncăm oameni". După un aşa porumbel, trimit repede un "Eeei!" "S-a dus vestea noastră, toată lumea ştie de ţiganii din Păcurari." Îmi dezveleşte repede rana lor: "Între noi ne împăcăm, şi cu vecinii ne mai împăcăm, da’ ei nu ne înghit că sîntem ţigani. De exemplu, cum e doamna din spate, care are vile, spitale, cînd trece pe lîngă noi spune că sîntem Ťmicrobi»". În cameră năvălesc copiii: Armand, Fernando, Lala. Ne ascultă conversaţia cu ochii mari şi repetă întruna: "romi, romi". Lala, o fetiţă de şase ani, se duce la mama ei şi-i şopteşte ceva care o face să rîdă: "Auziţi, spune să mai veniţi la noi". Se ridică, pune un ibric mare pe aragaz, pentru cafea, primeneşte o scrumieră şi îmi aduce în faţă un scăunel, o brichetă şi un pachet de ţigări. Necunoscuta fericire Rămînem singure în cameră. Gabi are 29 de ani, arată de 20, dar spune că simte că are "prea mulţi ani". "Tînără eram la 12 ani. Atuncea-i tinereţea. La 16 ani m-am măritat. Acuma îmi doresc o casă din aceea, de la ANL. Şi fericire." Pentru ea, fericirea înseamnă să se iubescă toată viaţa cu soţul ei, iar nefericirea, să afle că acesta i-ar putea fi vreodată necredincios. La biserică îi e urît să se ducă. O întreb de ce şi tot îmi răspunde că "aşa". Oamenii ar crede că a venit la biserică pentru "cerut" şi nu vrea asta. Nici pe copii nu-i lasă la biserică. Mama ei a născut şapte fete şi trei băieţi. E poftită cu un strigăt să vină la cafea. La fel ca fiica ei, la 52 de ani se consideră a fi bătrînă, "babă". Îmi spune repede, cu o voce rezonantă ca un diapazon, cum a apucat să muncească "la stradă" 19 ani, apoi cum a intrat în şomaj şi s-a dus de rîpă tot. Omul ei e la pat, ea e bolnavă: "Trăim din ajutorul social. Cine să ne ajute? Care-s mai bogătaşi nu-ţi dau o ceapă dacă ajungi la ei. Mă uit şi eu la televizor şi văd ce frumos trăiesc ţiganii, s-au dus, au făcut... Dar ce-or fi făcut ei de trăiesc aşa bine? Pe timpurile dinainte, spuneau că n-au casă, că n-au masă, că n-au bani. Şi după ce a murit Ceauşescu, au venit deodată şi banii, şi vilele. De unde erau banii? De unde au apărut, aşa, deodată?" O întreb de obiceiurile ţinute în viaţă, dar singurul pe care şi-l mai aminteşte este cel al "ruşinii", singurul sfînt la o casă de om. Pomenesc de Partidul Romilor, însă primesc un "Nuuu!" prelungit de mişcări din cap. Nu i-au iertat, de cînd "cu americanii", care au venit să facă poze la casă, au promis că o să-i ajute să o repare, dar nu s-au întors niciodată cu banii. A mai fost una, cu făina, dar femeile nici nu mai vor să vorbească despre asta. Atîta doar că au vîndut-o cei din partid la piaţă. Gabi se pregăteşte să facă gogoşi. A cumpărat făină, drojdie, ulei şi ciocolată, de la Billa. La plecare, un băieţel mă urmăreşte pînă în stradă. Cu ochii mai verzi decît merele crude, mă întreabă dacă am venit să-i dau afară. "Cine să vă dea afară?Eu?!" "Da, voi, gardienii!" Şi fuge, împiedicat, de frică.