Bîntuie prin multe dintre primăriile oraşelor din România obsesia oraşului-Barbie. Un oraş disproporţionat (de multe ori chiar ca siluetă şi consistenţă), un oraş livrat la pachet cu o „garderobă“ îngînînd ultima modă, un oraş care mimează bunăstarea cu accesorii din plastic vopsit, un oraş în care murdăria şi ruinele se ascund sub fard gros, un oraş în care a reabilita sau a restaura pare a fi mai complicat şi infinit mai neprofitabil decît a demola, un oraş în care se pot imagina cu uşurinţă autostrăzi suspendate peste străzi cu asfaltul mîncat, rapid inundabile la prima ploaie, un oraş în care se bifează piste pentru biciclete şi rampe pentru persoane cu dizabilităţi fără ca vreunele să fie, de fapt, utilizabile. Un oraş în care tăierea de panglici a devenit preocuparea principală.

O iniţiativă a Primăriei Bucureştilor, declanşată deja de muncitori cu lopeţi şi tîrnăcoape, ar urmări o reamenajare radicală a spaţiului din jurul fîntînii de la Universitate. Poate că era momentul. Îngrămădeala de tarabe şi chioşcuri, un spaţiu urban central dar întotdeauna negociat de un bulevard, o staţie de taxi şi o parcare, nelipsitul miros de urină, vînzătorii ambulanţi amestecaţi cu aurolaci gata oricînd de o baie estivală în bazinul circular din beton, iată tot atîtea motive pentru a aplauda, la o primă vedere, iniţiativa Primăriei... Aflu, însă, cu surprindere că reamenajarea implică şi demolarea fîntînii, respectiv înlocuirea acesteia cu una „săltăreaţă“ de genul celor din pieţele Sibiului şi Braşovului.

Nu s-au găsit însă timp şi disponibilitate pentru organizarea unui concurs de urbanism precum cel care a vizat zona cu statui din faţa Universităţii. Acel moment care părea că promite ieşirea dintr-o păguboasă cutumă a cooptării opţionale a marii mase a specialiştilor, mai ales în cazul unor lucrări cu impact amplu, rămîne fără vreo urmare. În cazul spaţiului din jurul fîntînii, această cooptare pare să fi fost considerată, pentru a cîta oară, un simplu moft. Asta deşi avem de-a face cu un perimetru participînd direct la articularea unui centru de capitală europeană. Avem în aceeaşi măsură de-a face şi cu o veritabilă arhivă urbană a evenimentelor-reper din istoria recentă a României, cu un spaţiu al memoriei colective. Şi tocmai colectivitatea oraşului este ignorată în scenariul amintitei reamenajări...

Concursul de arhitectură/urbanism, respectiv consultarea populaţiei sînt încă suspecte şi greu de digerat pentru majoritatea administraţiilor locale din România. Primăria, acest mecanism care funcţionează cu pîrghii şi motoare „reci“, nu poate încă îngădui alături şi componenta „caldă“, vie – implicarea specialiştilor şi vocea populaţiei. Dacă în cazul amenajării unei staţii de autobuz ori a unei parcări, mecanismul „rece“ funcţionează precis, după norme şi reglementări, în cazul unui loc al memoriei precum spaţiul Pieţei Universităţii, contribuţia „caldă“, vie devine esenţială.

Aşadar, clamata reamenajare se rezumă, de fapt, la un fel de „igienizare“ a locului. Nu ar trebui să ne mirăm prea mult. Primăriile sînt cîştigate în România de peţitori care promit că vor face curăţenie, că vor planta copaci şi vor asfalta, promisiuni rudimentare dar cu priză la votantul turmentat. Sînt promisiuni care nu lasă nici o urmă de îndoială asupra anvergurii reduse a primarului-tip de România – un „gospodar“ care mătură, îngrijeşte florile, pliveşte grădina, repară acoperişul cînd este cazul, văruieşte primăvara şi-şi deszăpezeşte bătătura iarna. Totul se reduce la sine, uneltele pe care le are la îndemînă şi munca fizică.

„Igienizarea“ spaţiului din jurul fîntînii de la Universitate se înscrie în aceeaşi logică a lui „Să facem să fie frumos“! Or, ce valoare estetică poate avea acest banal bazin din beton placat cu travertin? Ce argument poate explica păstrarea sa în forma actuală? Drept urmare, logica gospodărească ne spune să îl înlocuim cu unul mai arătos. Logica gospodărească este plată: spaţiul cuprins între cele două Universităţi, Teatrul Naţional, Hotelul Intercontinental şi Colţea nu are nici un alt sens afară de acela de a exista pur şi simplu. Doar un perimetru care poate fi oricînd şi oricum reamenajat, nivelat, redesenat. Logica gospodărească nu poate vedea şi cea de-a treia dimensiune: profunzimea locului. Aici aflăm, într-o înşiruire care sporeşte chiar acum cu întîmplările şi frămîntările sociale de peste zi, o bună parte dintre momentele esenţiale ale istoriei recente. Această profunzime nu există pur şi simplu. Deşi cu impact puternic cînd este adusă în discuţie, cu certă încărcătură emoţională, profunzimea locului depinde de cuplajul dintre memoria colectivă şi o seamă de „puncte tari“, elemente fizice (încă) existente: Intercontinentalul, treptele Teatrului Naţional, zidul de la Arhitectură, fîntîna şi balconul Universităţii. Deşi aparent haotic, acest spaţiu conţine o seamă de indicii-cheie întru dezvelirea istoriei locului. Este îndeajuns ca unul din cele două elemente ale amintitului cuplu să fie şubrezit pentru ca întregul să devină străveziu. Faptul că decorul urban se schimbă în ritmul vieţii oraşului reprezintă un fapt firesc: Intercontinentalul a fost modernizat iar vechea faţadă – îmbrăcată cu placaj metalic; faţadele Universităţii şi Arhitecturii au fost parţial curăţate şi o arhitectură veche, uitată sub negreala zidurilor, a ieşit la lumină; Teatrul Naţional, acum îmbrăcat în schele, se va prezenta curînd în haine noi (şi totuşi vechi). Nici unul dintre aceste episoade nu a „fracturat“ însă arhiva locului. Dar istoria recentă ne învaţă că „igienizarea“ o poate face...

Acesta a fost cazul zidului de la Arhitectură, curăţat şi vopsit prin 2000 tot la iniţiativa unui edil bîntuit de imaginea unui oraş-Barbie. S-a şters atunci de pe peretele Arhitecturii poate unicul manuscris urban al Revoluţiei, în vreme ce urmele gloanţelor rămase în carnea pietrei au fost chirurgical îndepărtate. Dintre „punctele tari“ ale acestui spaţiu urban mai rămăseseră neatinse balconul şi fîntîna... Undeva mai în margine, aproape de giratoriu – cîteva cruci din piatră, ulterioare evenimentelor din ’89, însă. Acum se pune în discuţie şi existenţa fîntînii...

Faptul că avem o memorie scurtă a propriei istorii poate fi observat cu uşurinţă în spasmele politice ale ultimilor ani. Tocmai din acest motiv ar trebui să protejăm acele repere care ne pot ajuta, într-un moment de răgaz, să ne reamintim. Fîntîna de la Universitate este unul dintre ele. Fîntîna trebuie să rămînă!

În contextul fericit, chiar dacă puţin probabil, al organizării unui concurs de urbanism, fîntîna, balconul de la Universitate şi zidul Arhitecturii ar fi mai mult ca sigur reconfirmate de majoritatea propunerilor drept „puncte fixe ale spaţiului“, imposibil de renegociat ori înlocuit. Un concurs le-ar legitima prezenţa chiar în absenţa unei teme-cadru care să le protejeze de eventuale intervenţii. Un concurs ar putea să rezolve problema întregii zone şi a relaţiilor dintre diferitele sale părţi: spaţiul dintre cele două Universităţi, în repetate rînduri apreciat pentru filmări de epocă, dar nereuşind să devină altceva decît o banală parcare; relaţia cu Bulevardul şi deschiderea către Teatru; legătura cu aripa veche a Universităţii de Arhitectură, excelentă întrupare a neoromânescului de primă generaţie.

Din păcate, însă, acest concurs nu va avea loc. Într-un oraş-Barbie, banala fîntînă de la Universitate nu-şi mai are locul. Vom avea parte, însă, de o igienizare rapidă, eventual la ceas de seară. Vom avea parte de o igienizare care nu va îndepărta doar murdăria de la suprafaţă, ci va altera definitiv pînă şi fibra texturii!

iulie 2012

Horia Dinulescu este arhitect. 

Foto: ro.wikipedia.org