Un tînăr grec se duce la consulatul Australiei pentru a cere viză:
– De ce vreţi să vă părăsiţi ţara?
– Din două motive. În primul rînd, mă tem că Grecia va ieşi, în cele din urmă, din UE şi se va afunda în sărăcie şi haos…
– E complet absurd, îl contrazice funcţionarul. Grecia va rămîne în UE şi va aplica disciplina financiară.
– Ăsta e al doilea motiv. 
 
Exodul creierelor 
 
Bancul, variantă a unuia din ultimii ani sovietici, circulă la Atena, potrivit filozofului sloven Slavoj Zizek. Şi reflectă resorturile unui exod fără precedent de la cel înregistrat imediat după al Doilea Război Mondial. Dintre sutele de mii de tineri emigranţi, ambasada Greciei la Berlin estimează că, în ultimii cinci ani, 120.000 s-au stabilit în Germania. Între 10.000 şi 20.000 s-au îndreptat spre Australia, unde exista deja o comunitate numeroasă – Melbourne e considerat al treilea mare oraş grecesc după Atena şi Salonic. 
 
Nu e o noutate în istoria acestei ţări de emigraţie: 11 milioane de greci trăiesc pe teritoriul ţării lor, în vreme ce diaspora greacă se cifrează la 6,5 milioane de persoane. Ineditul constă în faptul că pleacă masiv tineri super-calificaţi, inversînd tendinţa ultimelor decenii, cînd numeroşi greci s-au întors să trăiască acasă. Fug de o realitate tot mai dezolantă, după ani de entuziasm şi prosperitate – întreţinute artificial şi nociv, după cum s-a văzut prea tîrziu. Fug dintr-o societate ajunsă la limita supravieţuirii şi lipsită de speranţă. 
 
Epitaful lui Kazantsakis, în care mai vedeam acum doi ani, pe ţărmul Cretei, o urmă de nădejde, rămîne, în actualele condiţii, doar o ironie cruntă: „Nu sper nimic. Nu mă tem de nimic. Sînt liber“. Lipsa de speranţă potenţează, acum, o singură libertate: aceea de a emigra. O ştim, pe pielea noastră, şi noi, românii. Din păcate, pe termen lung, hemoragia energiilor unui popor are consecinţe mult mai grave decît povara unei datorii. Chiar dacă pe termen scurt reprezintă o supapă pentru tensiunile sociale şi o modalitate de suplimentare a banilor ce intră în ţară.  
 
Un acord născut din frică  
 
Fără o abordare curajoasă, într-o perspectivă amplă, a crizei greceşti, acordul încheiat cu Eurogrupul în 13 iulie nu va însemna decît amînarea unui faliment: nu doar al statului grec, ci şi al ideii europene, pentru care Grecia reprezintă călcîiul lui Ahile, oricît s-ar amăgi creditorii externi cu absenţa unui efect de contagiune, odată preluate datoriile băncilor de către state. Eşecul Greciei – de la adoptarea pripită a monedei comune în 2001, urmată de o creştere economică artificială, bazată pe credite destinate consumului, la cei cinci ani de austeritate brutală şi inadecvată – este şi eşecul Europei. 
 
În primul său interviu după depăşirea momentului critic postreferendum, preşedintele Comisiei Europene recunoaşte: „Am evitat ce era mai rău, dar nu pentru că am fost excesiv de înţelepţi, ci pentru că ne-a fost teamă. Frica e cea care a făcut posibil acordul. După frică vine întotdeauna o uşurare“. Şi continuă, plastic, Jean-Claude Juncker: „Noul guvern grec era pe cale de a se sinucide din frică de moarte. Am evitat moartea şi am făcut tot posibilul pentru a evita sinuciderea“. 
 
Cum vor valorifica liderii greci şi europeni acest răgaz sprijinit pe sentimentul de uşurare de care vorbeşte preşedintele Comisiei? Se poate construi ceva viabil, mînaţi fiind de frică? Inclusiv de frica resurecţiei vechilor demoni – cum e naţionalismul – a resentimentelor istorice şi a baricadării îndărătul diferenţelor clădite pe specificitatea fiecăruia, toate acestea dinamitînd solidaritatea atît de necesară proiectului european? 
 
„Europenilor nu le place Europa, care are o problemă de comunicare. Construcţia europeană, născută din voinţa popoarelor, a devenit un proiect de elită, ceea ce explică falia dintre opinia publică şi acţiunea europeană“, observă Juncker, avertizînd: „Dacă zona euro s-ar descompune, totul ar putea fi contestat“. 
 
La rîndul său, Donald Tusk atrage atenţia: „Sînt îngrijorat mai ales de riscurile de contagiune politică şi ideologică. Uneori, mi se pare că unii politicieni şi cîţiva intelectuali sînt gata să repună totul în discuţie în Europa – tratatele, dar şi modul tradiţional de a gîndi Europa, construcţia europeană şi valorile noastre (…) După părerea mea, atmosfera, astăzi, e foarte asemănătoare celei din 1968, în Europa. Simt o stare de spirit, poate nu revoluţionară, dar de nerăbdare. Însă cînd nerăbdarea devine un sentiment colectiv, ea poate duce la revoluţie. Şomajul masiv al tinerilor este, probabil, cauza cea mai clară şi vizibilă“, constată preşedintele Consiliului European. De aceea, crede Tusk, sînt necesare discuţii mai degrabă pragmatice şi realiste decît spectaculoasele dezbateri intelectuale. „În Europa, avem prea mulţi Rousseau şi Voltaire şi prea puţini Montesquieu“, a conchis fostul premier polonez. 
 
De la Uniunea monetară la Uniunea politică 
 
Dincolo de aceste preferinţe, cei doi lideri europeni, Juncker şi Tusk, s-au implicat masiv şi eficient în derularea negocierilor cu Atena. Iar aceste luări de poziţie postacord demonstrează o conştientizare şi o asumare a problemelor continentului. În sfîrşit, după anii şi ocaziile irosite de ezitantul tandem Barroso – Van Rompuy. Crizele nu trec de la sine. Din păcate, a trebuit ca bulgărele de zăpadă să devină avalanşă pentru a-i trezi pe diriguitorii Europei. S-a ajuns la momentul de răscruce în care UE ori face pasul spre federalizare, ori începe să dea înapoi sub presiunea crizelor ce umflă pînzele extremelor, din Scandinavia pînă la Mediterana. 
 
Coşmarul unei euro-reuniuni cu extrema dreaptă nordică de o parte a mesei, faţă-n faţă cu cea stînga radicală sudică, nu mai e atît de improbabil dacă avem în vedere, de pildă, intransigenţa faţă de liderul Syriza a guvernului finlandez. Guvern care se bazează pe o coaliţie parlamentară ce depinde de „Adevăraţii Finlandezi“ (17,6% la alegerile legislative din aprilie), un partid populist, eurosceptic şi anti-imigraţie, al cărui preşedinte e ministrul de Externe al Finlandei.
 
Aceasta e provocarea: ori Europa „adevăraţilor“ de tot neamul, ori adevărata Europă. Care are şansa de a transforma criza greacă în declanşatorul unei relansări a proiectului european, dacă va reuşi să treacă de falsa dihotomie disciplină-solidaritate. 
 
Iar aceasta înseamnă, într-o primă etapă, restructurarea unei datorii nesustenabile şi sufocante, respectiv aplicarea unor reforme care să elibereze Grecia de demoni precum frauda fiscală, evaluată la 10% din PIB, şi productivitatea muncii, cu 22% sub media UE. E revelator ce spune Juncker: „Am fost foarte surprins ca un conservator înrăit ca mine să fie cel care trebuie să impună noului guvern grec să impoziteze armatorii şi pătura bogată a societăţii greceşti“. 
 
E nevoie, totodată, de o viziune amplă şi curajoasă asupra viitorului Uniunii Europene. Se vorbeşte, în ultimele săptămîni, de o guvernare proprie zonei euro, menită să stimuleze integrarea economică şi bugetară. Cîştigă teren ideea că salvarea uniunii monetare depinde de consolidarea uniunii politice. E un fapt imposibil fără relegitimarea proiectului european. Şi fără reconstituirea „forţei morale care a constituit puterea Europei în alte vremuri“, după cum atenţionează Jacques Delors, artizan al trecerii de la Comunitatea Economică Europeană la UE. O forţă morală care depinde, în primul rînd, de recîştigarea, prin soluţii efective, a încrederii cetăţenilor europeni, vlăguiţi de şapte ani de recesiune şi austeritate, de stagnare şi pesimism.  
 
Horia Blidaru este consilier politic la Parlamentul European. 
 
Foto: wikimedia commons