Raportul Comisiei Globale pentru Politici pe Droguri, lansat pe 2 iunie la New York, începe cu o remarcă tranşantă: „Războiul împotriva drogurilor a eşuat, avînd efecte devastatoare pentru persoanele şi societăţile din lumea întreagă“. Opinia publică internaţională a fost luată prin surprindere. Pînă atunci aceste idei fuseseră susţinute de o mînă de ONG-uri care argumentau că lupta antidrog produce mai multe daune decît beneficii. Erau totuşi nişte ONG-uri, nu un grup de 19 personalităţi dintre care cea mai mare parte politicieni de rang înalt (Fernando Henrique Cardoso, Kofi Annan, Gheorghios Papandreou, Javier Solana) sau intelectuali angajaţi (Mario Vargas Llosa). De ce au decis aceşti oameni să preia mesajul societăţii civile şi să îl amplifice tocmai acum, cînd priorităţile globale par a se limita la depăşirea crizei economice şi la războiul împotriva terorismului?  

Iată motivul: „Sumele enorme investite în incriminare şi în măsuri represive ce-i vizează pe producătorii, traficanţii şi consumatorii de droguri ilegale au fost irosite în tentativa de a reduce semnificativ oferta şi consumul de droguri. Victoriile aparente constînd în eliminarea unei surse de droguri sau a unei reţele de trafic sînt anulate de apariţia aproape imediată a unei noi surse şi a unei noi reţele. Represiunea îndreptată împotriva consumatorilor blochează măsurile de sănătate publică ce urmăresc reducerea epidemiei HIV/SIDA, a deceselor provocate de supradoze şi a altor consecinţe negative ale consumului de droguri. Irosirea fondurilor guvernamentale pe strategii inutile de reducere a ofertei de droguri şi încarcerare ocupă locul măsurilor cost-eficiente şi fundamentate ştiinţific ce vizează reducerea cererii şi a riscurilor asociate consumului de droguri (harm reduction).“  

La 50 de ani de la adoptarea Convenţiei Unice asupra Stupefiantelor, în loc să dispară, piaţa drogurilor a ajuns la o valoare estimată de 320 de miliarde de dolari anual. Situaţia pare a sfida logica: cînd se investesc resurse financiare, umane şi logistice uriaşe pentru combaterea unei ameninţări la siguranţa umanităţii – cum se spune în preambulul Convenţiei Unice –, consecinţa ar fi măcar diminuarea acesteia, dacă nu eradicarea ei. Ceva nu este în regulă.  

Această logică inversată merge şi mai departe: în 2001 Portugalia a dezincriminat posesia de droguri ilegale pentru consum propriu. Numeroşi critici au avertizat asupra creşterii consumului de droguri, evoluţie absolut predictibilă în paradigma sistemului actual de control, construit pe supoziţia potrivit căreia, în absenţa unor măsuri de descurajare şi represiune, consumul recreaţional de droguri se extinde pînă la dimensiunile unui fenomen de masă ce poate genera haos. Un studiu detaliat de impact (Hughes and Stevens – „What Can We Learn From the Portuguese Decriminalization of Illicit Drugs?“, British Journal of Criminology, Vol. 50, 2010) realizat la 10 ani după dezincriminare, „confirmă“ această prevedere sumbră: consumul de droguri a crescut în Portugalia, însă în acelaşi ritm ca şi în alte ţări europene în care posesia a rămas o infracţiune! Consumul de heroină, principala sursă a epidemiei HIV în Portugalia, a scăzut! Completarea acestei măsuri cu alternative la încarcerare şi servicii medicale şi sociale adresate dependenţilor de droguri a redus presiunea asupra sistemului penitenciar şi a scăzut numărul consumatorilor problematici de droguri. 

O analiză comparativă (Reinarman, Cohen, Kaal – „The Limited Relevance of Drug Policy: Cannabis in Amsterdam and in San Francisco“, American Journal of Public Health, Vol. 94) între Amsterdam şi San Francisco demonstrează că legislaţia represivă aplicată în oraşul american nu a redus consumul de canabis: din contră, în San Francisco se fumează mai mult decît în Amsterdam! 

Statul Australia de Vest a înlocuit în 2004 pedepsele privative de libertate cu măsuri administrative pentru consumul de canabis. În raportul de evaluare a acestei politici se precizează următoarele: „Datele despre consumul de canabis conţinute în acest studiu sugerează, contrar comentatorilor care au criticat această măsură, faptul că în statul Australia de Vest consumul de canabis a continuat să scadă, în ciuda introducerii măsurilor administrative.“ Nici aici nu funcţionează logica actualului sistem. Pentru că nu există o astfel de logică! Adepţii prohibiţiei fără compromisuri pot invoca exemplul unor ţări responsabile faţă de cetăţenii lor, pe care declară că îi protejează de acest flagel – cum sînt Statele Unite (fără California, cu al ei aberant San Francisco), Mexic, Ucraina şi Federaţia Rusă. Însă nici în aceste cazuri nu apar mult doritele confirmări. Dacă în 1970, un an înainte de celebrul War on Drugs iniţiat de Richard Nixon şi extins între timp la nivel global, preţul unei doze de heroină era de 6 dolari, la o puritate de 1,3%, în 1999 aceeaşi doză de heroină costa 80 de cenţi, însă puritatea crescuse la 38%. Tot în Statele Unite, prevalenţa consumului de canabis de-a lungul vieţii este de 33%, faţă de (numai) 15,6% în Olanda, ţară ce promovează o abordare opusă luptei antidrog, bazată pe tolerarea consumului de canabis.  

După alegerea sa ca preşedinte al Mexicului, în 2006, Felipe Calderón declara război drogurilor, beneficiind de un sprijin american în valoare de sute de milioane de dolari. După mai bine de patru ani, rezultatele sînt neaşteptate: 35.000 de morţi, dintre care cîteva mii de poliţişti şi militari, consolidarea puterii crimei organizate pe fondul corupţiei cronice a poliţiei (în special în provinciile de la graniţa cu Statele Unite), teroare generalizată. Toate acestea fără ca traficul de droguri către Statele Unite să fie afectat. Săptămînal sînt descoperite cadavre abandonate de gangsteri în spaţii publice. Staţiuni odată pline de turişti, precum Acapulco, sînt acum goale din cauza răpirilor şi execuţiilor sîngeroase, a luptelor pentru controlul pieţei şi încleştărilor armate. Populaţia cere încetarea conflictului şi reglementarea pieţei drogurilor, în care vede singura modalitate de a slăbi puterea organizaţiilor criminale şi de a înceta masacrul. 

Ucraina şi Federaţia Rusă se confruntă cu cea mai rapidă creştere a epidemiei HIV în rîndul consumatorilor de droguri din lume. 90% dintre noile cazuri de HIV depistate în regiunea central şi est-europeană provin din aceste două ţări. Numărul infectărilor s-a dublat în numai zece ani. Dacă Ucraina a acceptat asistenţa internaţională şi a iniţiat programe de schimb de seringi şi tratament substitutiv pentru dependenţii de opiacee, Federaţia Rusă se opune vehement acestor măsuri, în care vede forme de recunoaştere şi acceptare a consumului de droguri. Între timp, numărul infectărilor creşte, la fel ca şi numărul consumatorilor de droguri încarceraţi într-un sistem penitenciar în care tuberculoza face ravagii.  Pare o situaţie fără ieşire: după cum arată studiile (A Report on Global Illicit Drug Markets 1998-2007, Trimbos Institute and RAND, 2009), piaţa drogurilor nu a fost afectată semnificativ de măsurile de combatere. Între timp, costurile luptei antidrog cresc cheltuiala publică, fără rezultate concrete. Avem la dispoziţie date şi planuri de reformă documentate ştiinţific, însă insuficient exploatate, din motive ce ne rămîn necunoscute. Cea mai importantă recomandare a Comisiei Globale pentru Politici pe Droguri încheie raportul, pentru a deschide poarta către reformă: „Sînt necesare măsuri urgente: războiul împotriva drogurilor a eşuat, politicile trebuie reorientate imediat. (…) Există alte abordări a căror eficienţă în diminuarea acestei probleme a fost demonstrată. Orientarea politicilor pe droguri pe o direcţie corectă nu este o temă de dezbatere teoretică sau intelectuală, ci una dintre cele mai mari provocări ale vremurilor noastre.“ 

 

Valentin Simionov este directorul executiv al Romanian Harm Reduction Network (www.rhrn.ro), asociaţie ce reuneşte organizaţii şi profesionişti din domeniul reducerii riscurilor asociate consumului de droguri.