De mai bine de cinci ani nu am mai stat acasă de Crăciun, cu toate că de fiecare dată îmi aduc aminte ce ne spunea prof. Nicolae Bot despre mirarea unor săteni, cînd, de un Crăciun, se afla pe teren: „Dar nu aveţi familie?“. Explici oamenilor că, fiind interesat de obiceiurile de iarnă, trebuie să te duci chiar atunci pentru a vedea cum trăieşte o comunitate sărbătoarea. Sătenii se uită miraţi la început, după care îţi acceptă curiozităţile, iar uneori te integrează în ceata de colindători. Oricum, nimic nu se compară cu sărbătorirea Naşterii Domnului la sat, unde participă din plin toată comunitatea, ca o mare familie; de aceea aleg să prezint situaţia din trei sate din Transilvania. 

În 2007, am petrecut Crăciunul în zona Făgăraşului, unde cetele de feciori colindă însoţite de Turcă. Într-unul din sate, era o ceată mare; erau vreo 15 feciori, conduşi de un vătaf. Se aşezau pe două rînduri în curte şi începeau să colinde: o colindă la intrare, jocul Turcii, o altă colindă şi mai apoi un cîntec de joc, să fie jucate toate fetele şi femeile din gospodărie, ca să aibă noroc. În funcţie de membrii familiei, erau colinde diferite: dacă în casă era o fată, era cîntată o anumită colindă, dacă era fecior – o alta. La final, feciorii erau omeniţi cu mîncare şi băutură, li se dădeau bani, ţuică şi vin, carne şi pîine. Cu banii adunaţi, se plăteau la final muzicanţii. Uratul ţinea trei zile: după ce terminau de colindat satul, a doua şi a treia zi a sărbătorii, ceata de feciori colinda prin alte sate, la cei care au plecat din comunitate, dar care menţineau şi în acest fel legătura cu satul natal. În fiecare seară urma, la Căminul Cultural, o petrecere la care era invitat tot satul şi unde se consumau bucatele adunate în timpul colindatului. Ceata de feciori a colindat şi a urat de bine, comunitatea i-a răsplătit; la final, satul este răsplătit pentru darul său, prin petrecerea dată. Sărbătorile sînt ciclice. Un alt Crăciun merită reţinut: în 2009 am fost într-un sat izolat din Ţara Lăpuşului. Seara de Ajun începe cu urările copiilor, care umblă cu Steaua şi cu Capra. Cum se întunecă, se întorc acasă. Încep, apoi, tinerii, care umblă în grupuri mai mari şi care cîntă colindele pe care sîntem obişnuiţi să le auzim la televizor ori la radio. La fiecare casă se lasă cu o petrecere. 

Dar după ce au fost primiţi colindătorii copii şi tineri, femeile, care toată ziua au robotit prin casă cu ultimele pregătiri, se grupează pe vecinătăţi şi merg la colindat: o colindă la fereastră, o colindă sau două în casă. 

Colindătorii sînt răsplătiţi cu mere, nuci, colaci şi bomboane, pe care le adună în traistă. Cîntă colinde vechi, colinde frumoase, cum rar am mai auzit. Femeile şi le aduceau aminte, îndemnîndu-se una pe alta. Le repetau puţin pe drum, pînă să ajungă la următoarea casă. Înainte de Crăciun, cu toate pregătirile pe care le fac, nu au avut timp să se întîlnească pentru repetiţii. La unele case, unde erau oameni mai glumeţi, se făceau şi urări mai hazlii, de un farmec aparte. Atmosfera Crăciunului era îmbogăţită de veselia grupului: „Noi ne ducem pe cărare / Fără nici o supărare. / Iar de ne primeşti în casă, / Scoate olu’ de sub masă / Şi ne dă să ne-mbătăm, / Mai mîndru să-ţi colindăm“. Nu îmi amintesc să fi simţit mai multă voie bună în altă parte de Crăciun, una din ocaziile de întîlnire între membrii comunităţii. Tot anul, fiecare îşi vede de gospodăria lui, oamenii se întîlnesc rar, la evenimente ale familiei sau la sărbători. Acum se schimbă veşti, mai află lumea de tine. La ultima casă îmi părea rău că se termină seara. O singură noapte de colindat, dar o noapte aparte, în care simţi peste tot prezenţa unei comunităţi puternic închegate. Aşa cum trebuie să fie, de altfel, de Crăciun. 

Sărbătoarea întăreşte comunitatea, aşadar. Ce se întîmplă unde migraţia a dus la modificarea relaţiilor într-o comunitate? În Maramureş, de exemplu, foarte mulţi oameni sînt plecaţi în străinătate. Mulţi vin acasă de sărbători, dar mulţi rămîn în ţara unde lucrează. Pe an ce trece se colindă din ce în ce mai puţin. În 2006, în satul natal al tatălui meu, se plîngea o mătuşă că înainte (probabil cu vreo patru-cinci ani în urmă) auzeai colinde răsunînd în tot satul, la fiecare casă erau colindători. Şi pentru că erau puţine grupuri de colindători, după ce am aşteptat o vreme, ne-am adunat mai mulţi din familie şi am început să mergem pe la neamuri, la colindat. De la fiecare casă mai luam cu noi cîte o persoană ori două. Am încheiat colindatul a doua zi dimineaţă, într-un capăt de sat. La unele case aflam veşti de la cei plecaţi în străinătate. Acolo se adună în grupuri mai mari şi în noaptea de Crăciun colindă. Poate colindă mai mult decît ar fi colindat dacă erau acasă. Am auzit de curînd că mulţi din membrii familiei de acasă merg de Crăciun la copii, în ţările străine, să petreacă împreună de sărbători, aşa cum nu s-a mai întîmplat de cîţiva ani. Comunitatea, însă, este văduvită de coeziunea-i obişnuită. Crăciunul se sărbătoreşte altfel acum, în Maramureş.  

Anamaria Iuga este cercetător la Muzeul Ţăranului Român.