NU ÎMI AMINTESC PREA MULTE DESPRE MOTIVELE IGNORANȚEI CARE, ALE NAIBII, SÎNT FĂCUTE SĂ-I BUCURE PE ELEVI ȘI NIMENI NU LE SCHIMBĂ ECRANUL DE PROTECȚIE (POATE CĂ ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ N-AU ACEEAȘI DIMENSIUNE)

● Sio Agafili, în vîrstă de 45 de ani, ar fi trebuit să fie eliberat în decembrie 2015, dar a rămas în închisoare încă cinci ani, pînă cînd un judecător a observat greșeala. „Nimeni nu mi-a spus cînd trebuie să fiu eliberat”, a declarat Agafili pentru The Guardian, precizînd că a pierdut șirul zilelor în spatele gratiilor. „Nu îmi amintesc multe despre cînd ar trebui să ies afară, știu doar că trebuia să îmi ispășesc pedeapsa.” Adevărul e că timpul e subiectiv oriunde. (A. M. S.)

● Marea prozatoare sudistă Flannery O’Connor a scris în tinerețe o scrisoare în care făcea o remarcă despre care cineva spunea că „în mod absolut sună rasist” și propunea ca scriitoarea să fie privită conform cu această descoperire, motiv pentru care un cititor a comentat articolul astfel: „Eu nici n-am putut citi Inima e un vînător singuratic: prea multă descriere, prea puțin sentiment”. În apărarea acestei confuzii, trebuie spus că Flannery O’Connor și Carson McCullers, autoarea Inimii…, s-au născut, totuși, în același stat, Georgia, și au fost contemporane. Altfel, sigur că toate cărțile ard la fel, doar motivele ignoranței diferă. (M. C.)

● Aflu, dintr-o scurtă notă apărută în presă, că lucrările de la Pasajul Nicolae Grigorescu au fost finalizate. De fapt, pasajul era aproape gata încă din 2018, dar întregul șantier s-a blocat de mai multe ori din cauza unor exproprieri complicate, a unor probleme de planificare bugetară, a unor fire de înaltă tensiune care, ale naibii, stăteau în drum și nimeni nu le luase în calcul la momentul proiectării. Mai e acum nevoie de lărgirea unei șosele pentru ca treaba să fie gata-gata. Lucrările au început în urmă cu zece ani. Cam așa cu deficitul de infrastructură… (M. M.)

● Dialog cu și despre cărți: „Doamnă, vă rog să-mi spuneți ce carte citiți.” I-o întind. „Ce carte frumoasă și ce lume senină… Ciorbă de raci?! N-am auzit în viața mea…” Apoi continuă, pe un ton ușor ascendent, despre lecturi și scriitori: „Știți, eu îl iubesc pe Cărtărescu, am citit tot ce-a scris… Iar dintre poeți, primul e Nichita, îmi place și Bacovia, și Eminescu, chiar dacă azi nu se prea mai citește… Și cartea asta o s-o trec pe listă, mi-am închipuit că e de un autor român, am o listă cu vreo 30 de titluri pe care vreau să mi le cumpăr… Doamnă, brățara pe care o purtați e din aramă?” „Nu, e de piele.” „De piele?! Dacă m-ar auzi dom’ profesor, știți, eu vreau să dau la Arte…” Îmi întinde telefonul mobil: „Și eu scriu poezii, sus e prima mea poezie și dedesubt cea mai recentă. Cum vi se par?” Îi răspund a bucurie și imbold și adaug, înainte să cobor: „Deoarece cărțile sînt făcute să-i bucure pe oameni, păstrează volumul și fă-l să circule printre cei de vîrsta ta…” Am coborît cu regretul că în urmă cu doar cîteva zile am „vîndut” unui anticariat zece saci cu cărți, contra 400 de lei. „Știți, doamnă, cărțile nu se mai caută…” Aș fi preferat să le dăruiesc interlocutoarei mele de nici 20 de ani, dintr-un 368 rătăcit la zece seara pe străzile Capitalei. Volumul cu pricina: Lucian Ștefănescu, Un veteran din Războiul cel Mare, Editura Saeculum I.O., București, 2020. (R. M.)

● Harap Alb, Povești  o selecție din basmele lui Ion Creangă apărută la Editura Cartea Românească în 2017, în seria „Cartea pentru elevi” se poate găsi și pe site-ul Amazon.com. Manualul este recomandat și prefațat de Nicolae Manolescu, numit, în prezentarea de pe site a cărții, „cel mai de seamă istoric al literaturii italiene”. O nouă și insolită dovadă a continuumului, dacă nu a continuității daco-romane. (M. P.)

● Lumea porcilor e pe cît de cuprinzătoare, pe atît de nebănuită. Pe site-urile cu anunțuri de specialitate, pe lîngă untură, cîrnați, șuncă, hrănitoare, asomatoare, arzătoare, cuțite, cuști sau castratoare de porci, se vînd sau se cumpără măști de porci pentru copii, se schimbă dube pe porci sau oi, se vînd un porc cu cristale Swarovski placat cu aur și o statuetă-bibelou reprezentînd un porc tricolor. Porcul patriot nu e deloc ieftin. Proprietarul cere pe el 450 de lei. (A. M.)

● Imagini dintr-un film porno au apărut pe ecranul de la un chioșc de informare turistică din centrul vechi al Timișoarei. Din greșeală, desigur. Ironia sorții, dacă te gîndești la unele dintre clișeele legate de România. (A. M. S.)

● Pentru a convinge călătorii să poarte masca de protecție în mod corect și să-și acopere și nasul, compania berlineză de transport BVG a impus acestora o regulă nouă: renunțarea totală la deodorant. Nu știu dacă psihologia inversă va avea vreun efect la Berlin, însă, dacă ar fi făcut un studiu de caz în transportul în comun din București, și-ar fi dat seama că este o naivitate. (S. G.)

● Patrulînd pe o autostradă din statul Utah, unui polițist i-a atras atenția un autovehicul care mergea mult prea încet. S-a plasat în spatele lui, a semnalizat cu girofarul și cu sirena, și mașina a tras liniștită pe banda rezervată intervențiilor. Cînd a ajuns în dreptul șoferului, polițistul a fost șocat: în scaunul șoferului se afla un copil. Firește, fiind minor, poliția nu i-a dezvăluit numele, dar vîrsta incredibilă tot i-a dezvăluit-o: 5 ani. Copilul a conversat foarte politicos cu ofițerul. I-a spus că tatăl său îl învățase să conducă. A ajuns pe autostradă pentru că s-a certat cu mama lui, care a refuzat să-i cumpere un Lamborghini. Așa că și-a luat portofelul cu economiile, s-a urcat la volanul mașinii mamei sale și a pornit-o, a spus puștiul, spre California, să-și cumpere el singur un Lamborghini. Întrebat de polițist dacă are banii necesari, a spus că da, sigur, și i-a arătat portofelul. Avea 3 dolari. Poate că nu suficient pentru un Lamborghini, dar gestul contează. (S. V.)

● Dacă vă plictisiți în pandemie, sînteți invitați să alegeți pe Twitter cel mai frumos fund de statuie. Ideea competiției vine de la Muzeul Yorkshire, din Anglia, închis în această perioadă. Publicul poate fi ținut aproape și online, mai ales dacă muzee din lumea întreagă sînt îndemnate să adauge în galerie fotografii cu posteriorul unor exponate de colecție. #BestMuseumBum a început în forță cu poza unui atlet căruia îi lipsea o bucată dintr-o fesă și a continuat cu alte exemplare musculoase sau fine, impunătoare sau rubensiene, cu prezentări extrem de tentante. (A. A. D.)

● Într-o pagină de teleshopping a unui ziar, tot soiul de minunății născocite de mintea omenească pentru binele aproapelui. Una dintre ele este „topsalteaua sănătoasă din eco coji de hrișcă“, despre care se spune: „Mulțumită elasticității corespunzătoare a cojilor, salteaua reduce tensiunea musculară, previne rigiditatea, durerea de proveniență necunoscută și oboseala continuă“, fiind compusă din „44 de camere umplute cu 73.000 de eco coji de hrișcă“. Din prezentare nu reiese prea clar dacă fiecare dintre cele 44 de camere ale saltelei este umplută cu 73.000 de eco coji de hrișcă sau cifra de 73.000 reprezintă suma totală a eco cojilor de hrișcă din saltea. În prima variantă, salteaua ar conține nu mai puțin de 3.212.000 de eco coji de hrișcă. În a doua variantă, pentru umplerea unei camere a saltelei ar fi nevoie de aproximativ 1.659 de eco coji de hrișcă, ceea ce naște alte nedumeriri: de ce 1.659 și nu 1.660? oare 1.659 e numărul optim de eco coji de hrișcă pentru umplerea unei camere a saltelei? și dacă da, prin ce calcule a fost determinat? nu cumva eco cojile de hrișcă n-au aceeași dimensiune? iar dacă n-au aceeași dimensiune, înseamnă oare că o cameră a saltelei s-ar putea umple, să zicem, cu 1.412 eco coji de hrișcă, alta cu 1.736 de eco coji de hrișcă, alta cu 1.645 de eco coji de hrișcă, și tot așa pînă la 44, ajungînd împreună la un total de 73.000 de eco coji de hrișcă per saltea? Grele întrebări. Dar e limpede că remediul cel mai eficient în cazul unei dureri de proveniență necunoscută nu poate fi decît elasticitatea lor corespunzătoare. (D. S.)

Foto: M. Pleșu