- instantanee -

De obicei, cînd vorbeşti sau scrii despre Viena, o faci din perspectiva turistului mai mult sau mai puţin grăbit, a celui sosit pentru prima dată pe malurile Donau Kanal-ului, ori revenit an de an în cadrul vreunui periplu mai vast, european. Cu cît timpul petrecut într-un loc este mai scurt, cu atît viteza de „fotografiere“ este mai mare, impresiile sînt mai intense (chiar dacă mai superficiale) şi trăirile mai adînci. Zicerea vergiliană „Fugit irreparabile tempus“ declanşează o goană febrilă pentru bifarea a cît mai multor monumente, locuri, privelişti. De stai însă mai mult într-un loc, fie el şi Viena, intervine blazarea rezidentului, fie el şi minitemporar. Ideea că ceea ce nu vezi azi ai timp să observi mîine se adînceşte tot mai mult, iar în cele din urmă monumentele devin simple decoruri stradale, locurile celebre – doar nişte pasaje de trecere, iar priveliştile, oricît de spectaculoase, lasă aparatele de fotografiat fără click-ul declanşator de amintiri.

Şi totuşi, urmările unei atari situaţii pot fi benefice. Nu mai bagi în seamă muzeele după care aleargă turiştii, nici palatele ori clădirile în jurul cărora se formează cozi, ci observi lumea măruntă şi/sau obişnuită a vieţii cotidiene dintr-o metropolă cosmopolită. Fiecare zi e altfel, chiar dacă se aseamănă cu cele trecute sau va servi drept model pentru cele viitoare. Iar ceea ce graba turistică te face să treci cu vederea, cînd zăboveşti zi după zi pe străzile Vienei, în lenevirea cotidianului, evidenţa lucrurilor mici nu mai poate fi ocolită. Pînă la urmă, toate astea au şi ele farmecul lor.

● Cetăţeni. Vienezi. Pe austriecii sadea, sau cel puţin pe vienezi, ajungi să-i identifici, după cîteva zile de observaţii, instantaneu. În primul rînd, n-au aparate de fotografiat atîrnate la gît sau înghesuite prin borsete. Apoi, sînt mai calmi în gesturi, dar parcă mai răstiţi în voce. Vorbesc o germană pe care n-o înţelegi decît cu mare greutate (cel puţin eu). În timp ce merg cu tramvaiul sau autobuzul, citesc cărţi şi ziare austriece în loc să răsfoiască ghiduri sau să privească extaziaţi prin ferestre. În metrou se urcă fără să-şi arunce disperaţi privirile pe harta cu transportul subteran şi staţiile aferente. Iau masa în oraş cu cea mai mare dezinvoltură, fără să consulte listele de preţuri pînă în cel mai mic detaliu şi să facă pe degete calculele aferente. Beau bere din pahare mici, nu ca noi, din cele mai mari halbe. 

● Cetăţeni. Şoferi. A conduce o maşină prin Viena nu e atît de greu precum poate părea la prima vedere. Şi asta deoarece lipseşte stresul provocat de claxoanele nesimţite, de depăşirile halucinante, de gesturile obscene aruncate prin geamurile portierelor, de strigătele şi îmbulzeala spaţiului balcanic. Traficul o fi el aglomerat, dar cel puţin e ordonat şi civilizat. Asta e regula. Există şi excepţii.

Paranteză deschisă. Primul contact mai dur cu civilizaţia rutiero-pietonală austriacă l-am avut în chiar prima dimineaţă a debarcării pe pămînt vienez. Ca orice român ce tîrăşte după el ditamai geamantanul pe role, m-am oprit conştiincios la primul semafor, în încercarea de a traversa o şosea ce taman în acel loc se transforma din ditamai autostrada năvalnică în bulevard domesticit. Pînă să realizez eu, după o noapte de nesomn, că nu se face verde de nu apeşi pe un bumb roşu, cel puţin pentru pietoni, în faţa mea s-a derulat o scenă pe care ulterior am mai zărit-o de zeci de ori, chiar dacă nu cu aceeaşi finalitate. Trecerea de la autostradă la bulevard se realiza la o intersecţie cu o altă arteră importantă, iar verdele pentru „înainte“ nu coincidea de nici o culoare cu cel pentru „la dreapta“. Drept urmare, un austriac care nu era vienez (se vedea de departe după numerele de la maşină) a greşit plasarea pe benzi şi vreo zece minute a rămas înţepenit în faţa semaforului, neavînd loc să se încadreze pe banda corespunzătoare. Circulaţia era draconică, dar în tot acest timp nu s-a auzit nici un claxon, fiecare şofer descurcîndu-se cum putea. Bineînţeles, în cele din urmă inevitabilul s-a produs. Un individ dintr-o dubiţă cu număr tot de Austria a început să claxonexe furios. Surprinzător, nu era român. După ce a coborît geamul şi a dat drumul unui val de înjurături (cred, pentru că după tonalitate nu aduceau deloc a felicitări), mi-am dat seama că numărul de consoane per cantitate de cuvinte rostite îl plasa undeva pe treapta civilizaţiei est-europene, pan-slavică, posibil balcanică. Efectul a fost unul pe măsura cauzei: şoferul apostrofat nu a spus nimic, a renunţat să mai schimbe direcţia de mers şi, la primul „verde“, a luat-o tot înainte. Paranteză închisă.

● Cetăţeni. Străini. Sînt de două categorii. Turiştii şi rezidenţii. Pe primii îi recunoşti uşor după rucsacuri, hărţi, ghiduri şi aparate foto-video. Pe cei din urmă – după fizionomie, îmbrăcăminte, comportament, limbă şi ocupaţii. Chinezii, japonezii şi coreenii sînt inconfundabili, chiar dacă îi mai amesteci între ei. Pachistanezii şi indienii – cam la fel. Pe musulmani îi recunoşti după femei. Est-europenii vorbesc tare, că tot nu-i înţelege nimeni. Pe români i-am întîlnit de obicei prin gară sau autogară, în timp ce aşteptam cursele spre România. Şi pe la diferite ghişee. Dar au fost şi surprize mari, în sensul în care, chiar dacă nu erau români, cel puţin ştiau româneşte. Tot timpul cît am stat la Viena am evitat cerşetorii şi muzicienii ambulanţi de prin centru, pentru că altfel aş fi cunoscut mai mulţi români „vienezi“. 

● Transportul. Civilizat. Sigur. Punctual. Cred că după sosirea metroului într-o staţie oarecare ţi-ai putea fixa ceasul. Exagerez, dar nu prea tare. Nu ştiu cum se face, dar n-am văzut mijloace de transport public hîrbuite, nici măcar pe liniile periferice. Bine, n-am fost peste tot! Biletele, aceleaşi pentru autobuze, tramvaie, metrouri ori trenuri speciale, ţi le procuri singur, de la automate amplasate aproape pretutindeni, iar ofertele sînt în funcţie de necesităţi. Şi mai sînt apoi bicicletele. Le poţi închiria de peste tot, iar de plimbat ai pe unde, nu de alta, dar prin Viena, în urmă cu vreo patru ani, cică existau peste 800 de kilometri de piste special amenajate. Bineînţeles, nu trebuie uitate rolele şi… trotinetele. 

O imagine superbă a fost aceea a unei băbuţe, în jur de 70 de ani, care avea în dotare o trotinetă, pentru adulţi bineînţeles, şi o manevra dezinvoltă prin traficul pietonal, „claxonînd“ din soneria de tablă amplasată pe ghidon, chiar lîngă minifarul corespunzător şi, bănuiesc, obligatoriu.

Naschmarkt. La început n-am priceput cum stă treaba cu Wiener Strasse şi mi-a luat ceva timp să mă dumiresc ce-i cu Linke şi Rechte Wienzeile. Şi în plus mi-a luat cîteva zile ca să aflu ce-i Naschmarkt-ul, bazarul acela mare situat undeva între Karlsplatz şi Kettenbrückengasse, deşi drumul mă purta zilnic prin aglomeraţia respectivă, pînă la Universitate. Dimineaţa traversam locul grăbit, însă după-amiaza zăboveam uneori pe vreo terasă din cele mai mici şi mai înghesuite, la o bere ce-mi stîmpăra setea, dar mă usca de euro, preţul unei halbe tinzînd ameţitor spre cel al aurului. Oricum, la mai mult de o bere nu rezistam, nu atît din cauza banilor, cît al foamei ce mă cuprindea de la atîtea mirosuri şi mirodenii răspîndite-mprejur. Despre Nachsmarkt am aflat ce şi cum chiar în timp ce eram pe o terasă-n Naschmarkt (dar fără a şti iniţial unde sînt), citind descrieri de călătorii contemporane prin Viena. Ironiile cotidianului!     

Universitatea. Cînd treci, după ce v(izit)ezi, de Kunsthistorisches Museum, Naturhistorisches Museum, Parlamentul, Primăria, Grădina Populară ori Burgtheater-ul, drumul ţi se blochează parcă la un moment dat – înainte de a da colţul spre Votiv Kirche – de o altă clădire impresionantă, pe patru niveluri, cu faţada împodobită de statui amplasate în nişele dintre falsele coloane. E Universitatea. De necesitatea ori curiozitatea te mînă să intri, nu neapărat urcînd treptele principale pline de studenţi ce-şi fac siesta pe ciment (ori, mă rog, gresie sau marmură sau ce-o fi), te trezeşti că trebuie să străbaţi sumedenie de curţi interioare. Panouri indicatoare te ghidează peste tot. Bibliotecile te aşteaptă cu uşile deschise, dar cu sisteme de supraveghere electronică ca la aeroporturi. Nimeni nu te întreabă nimic, nimeni nu se răţoieşte la tine, toată lumea îşi vede de ale ei, fără priviri aruncate cruciş spre treburile tale. De vrei vreo carte, ţi-o cauţi singur. Nu întocmeşti zeci de formulare pentru a fotografia o pagină dintr-un volum pe care, oricum, l-ai găsi şi în orice altă parte a lumii civilizate.

Căminul. Un loc cosmopolit. În apartamentul în care am stat, celelalte camere erau ocupate de o bulgăroaică, de o cehoaică, de un neamţ şi de prietena lui. Femeia de serviciu era sîrboaică şi avea cel mai mult chef de vorbă, deşi ştia cea mai puţină engleză şi vorbea cea mai stîlcită germană. Undeva pe la etajele superioare mai era rătăcit un român. Nu l-am întîlnit niciodată pentru că, de fiecare dată cînd m-am dus să-l caut, nu l-am găsit. Peretele dintre două apartamente era constituit dintr-un dulap pe lîngă care se putea trece cu lejeritate. Cu cheia de la cameră puteai deschide grilajul de la parter, uşa de la apartament şi uşile tuturor camerelor şi apartamentelor din cămin. Pe paznicul (sau paznicii?), care-şi avea chilia chiar jos, lîngă intrare, nu l-am văzut niciodată. Toate contactele cu responsabilii administrativi au avut loc online. Nimeni nu te băga în seamă, poate şi datorită faptului că, înainte de a te vedea cu cheia în mînă, trebuia plătită o garanţie de 800 de euro. Pe care riscai s-o pierzi dacă din vina ta sau a destinului se întîmpla ceva. În spate, căminul avea şi o curte interioară, cu o parcare minusculă şi restul zonă verde, cu bănci şi mese lîngă grătarul amenajat sub teii imenşi. Cred că tei erau. N-am coborît niciodată acolo, pentru că aproape zilnic răzbăteau tot soiul de zgomote şi mirosuri de cărneturi prăjite, care-mi lăsau un gust amar amintindu-mi de grătarele la „iarba verde dintre pet-uri“ de acasă.

Rathauspark. E locul unde am lenevit cel mai mult. Cînd ieşi din Universitate, de faci dreapta ajungi direct pe aleile parcului. Undeva pe la jumătate, chiar în faţa Primăriei, e o piaţetă mare mărginită de statui. Doar cîteva zile am putut-o admira degajată de schele, panouri, scaune, scene şi foişoare pentru echipele de transmisiuni TV. În rest, locul a fost semiînchis, majoritatea timpului spaţiul colcăind de cultură: spectacole, filme, operă, prezentări de tot soiul. Dar ziua e totuşi linişte pe alei. Lumea zace fără complexe şi fără a fi deranjată de poliţişti comunitari, direct pe iarbă, sub arbori. Pe bănci stau doar bătrînii, ori cei ca mine, încă terorizaţi de atotprezentele plăcuţe din România profundă cu „Nu călcaţi iarba!“. La noi iarba e proprietatea statului, iar amărăştenii au doar dreptul de a plăti întreţinerea ei. Şi oricum nu te poţi aşeza pe ea din cauză de poluare canină.

Într-una din cele două fîntîni arteziene din Rathauspark am văzut, în loc de lebede, nişte raţe sălbatice aproape domesticite. Într-una din zile, pe o caniculă cam rar întîlnită în zonă, un băieţel ce aducea a ţigănuş, nu neapărat român, fugărea bietele raţe prin bazinul cu apă de jur-împrejurul fîntînii, chiuind, plesnind şi stropind cu un băţ rupt dintr-o tufă. O băbuţă (mă rog, o doamnă mai în vîrstă), aflată prea aproape de picurii buclucaşi, şi-a mutat siesta la cîţiva zeci de metri depărtare. Cîţiva bătrînei îl apostrofau de zor pe ţigănuş să nu mai streseze raţele. Singura reacţie a copilului a fost să-şi înteţească goana, chiuiturile şi plesneala apei, zburătăcind zburătoarele lacustre. În final am realizat şi de ce: tătîne-su, un ins la fel de negricios, dar mai împlinit în greutate şi în etate, era paznicul parcului – cu un soi de uniformă, cu ecuson şi tot tacîmul. Aşa că cei care au renunţat au fost tot bătrîneii, pesemne pentru a nu se trezi cu vreo amendă!

Străzile. Unele-s mici, înguste, medieval-artistice. Altele-s largi, prelungi, modern-contemporane. Şi mai există un tip pe care l-aş putea numi „al străzilor în construcţie“, unde se munceşte parcă fără pauze, unde se observă de la o zi la alta o evoluţie a lucrărilor şi unde poţi să cauţi cît vrei prin locurile cele mai umbrite că n-ai să găseşti „constructori odihnindu-se“. Apoi străzile, chiar şi cele mai moderne, au farmecul lor, neştirbit de panouri publicitare groteşti prin dimensiune şi afişaje. Cablurile atîrnă pe deasupra doar acolo unde este absolută nevoie şi chiar şi atunci parcă liniile firelor ce se întind între stîlpi şi clădiri au doar rolul de a tuşa artistic impresiile lăsate de contururile arhitectonice.

Centrul. Sînt ore ale zilei şi anumite zone cînd centrul Vienei e de nevizitat. Puhoi nestăvilit de oameni, pe jos, cu biciclete, în trăsuri. Pe bănci, la mese pe terase, pe borduri. La cozi la suveniruri. Paradoxal, dar am ajuns la concluzia că cei mai puţini vienezi îi întîlneşti în centrul Vienei. Ca fiecare loc aglomerat, şi acesta are oazele lui de linişte, dar trebuie să ştii şi să vrei să le găseşti. Sau doar să ai noroc…

Lucruri mici ar mai fi destule. Doar că oraşul e cam mare. N-apuci să te obişnuieşti bine cu respiraţia lui că trebuie să pleci. Rămîne însă amintirea unor momente ce ar fi trebuit trăite mai mult sau mai intens. Oricum, lumea nu se sfîrşeşte azi, iar timp pentru a mai fi rezident în Viena mai este. 

Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva şi doctorand al Universităţii din Alba Iulia.