"Stimată doamnă Tudor, În luna ianuarie 2006, Oficiul Român pentru Adopţii a solicitat Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie efectuarea cercetării (ORA) sub aspectul săvîrşirii infracţiunii de trafic de minori. Cauza a fost înregistrată sub numărul 75/P/ 2006 şi în prezent este în lucru pe rolul Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică unde se efectueză verificări pentru a se stabili dacă în cauză sînt întrunite elementele vreunei infracţiuni." (Ministerul Public, Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Biroul pentru relaţii cu presa, 15 septembrie 2006.)Cît va mai trece însă pînă ce cauza 75/P/2006 va fi soluţionată? "Nu pot să vă dau un răspuns, nu că mă eschivez. Acest lucru este problema ORA" - îmi răspunde scurt dl Bogdan Panait, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului. În momentul de faţă, este într-adevăr problema ORA, dar cine este răspunzător pentru trecut? Legea 274 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ORA a fost publicată în Monitorul Oficial abia în iunie 2004. Pe scurt, în momentul în care 40 de copii au rămas în ţară, deşi au primit sentinţă definitivă de adopţie internaţională, ORA nu exista, iar singura instituţie care se ocupa de copilul aflat în dificultate şi de adopţie era fosta Autoritate Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie. Cine ar trebui aşadar să dea cîteva răspunsuri? "Nu sînt eu cea mai în măsură persoană care să vorbească despre acest lucru, deşi am lucrat şi înainte în Autoritate, pînă în 2002." Pînă în 2004, înainte de înfiinţarea ORA, cum se implica ANPCA în adopţiile naţionale şi internaţionale? "N-aş putea să vă spun exact. Nu am lucrat niciodată în adopţii ca să vă spun exact despre ce este vorba." Bun, trebuie să renunţ la întrebările directe şi acuzatoare! Deja nu mai reuşesc să-mi dau seama, din afirmaţiile contradictorii ale dlui Panait, dacă domnia sa a lucrat sau nu în Autoritate pînă în 2002. Întreb cum anume erau întocmite dosarele de adopţii: "Singurele instituţii acreditate să se ocupe de dosarele de adopţii erau organizaţiile neguvernamentale. Dosarul trebuia să conţină foarte multe date despre copil, despre situaţia lui, motivul pentru care este declarat abandonat, toate încercările care s-au făcut pentru găsirea familiei, starea de sănătate a copilului, măsurile de protecţie care s-au luat pînă atunci, cauza pentru care este adoptat. Se cereau de asemenea date despre familia care urma să adopte copilul, despre situaţia materială a acesteia, recomandări din partea autorităţilor locale şi era obligatoriu ca o perioadă de timp, după adopţie, să existe rapoarte care să informeze asupra situaţiei copilului." Cei 40 de copii care au primit sentinţa definitivă de adopţie în perioada 1991-2002 nu au părăsit de fapt, niciodată, ţara. Mai mult, cel puţin în cazul a 4 dintre ei, au fost trimişi alţi copii, pe numele celor adoptaţi, identitatea lor fiind şi pînă în prezent necunoscută. Cum este posibil ca atîţia ani nimeni să nu ştie şi să nu facă nimic? Cum rămîne cu rapoartele care se presupune că ar fi trebuit să informeze asupra situaţiei copilului? "Din cîte ştiu eu, unele ţări aveau instituţii centrale, cu care se menţinea o relaţie directă. Existau şi instituţii care delegau aceste competenţe unor organisme neguvernamentale din ţările respective cu reprezentanţă în România. Cam aşa se desfăşurau lucrurile. Cam la nivelul acesta se lucra. Acum am aflat că o parte din aceste rapoarte lipseşte. Statul român era obligat să ceară aceste rapoarte, iar cînd ele nu veneau, trebuia să facă tot posibilul să le obţină." Termenul "statul român" poate să însemne multe. Haideţi să nu mai generalizăm. Ce instituţie se face vinovată de lipsa acestor rapoarte? "ANPCA. În momentul în care aceste rapoarte lipseau, era de datoria acestei instituţii să le ceară." Şi de ce nu a făcut-o? "Este o problemă la care nu pot să vă răspund, nu eu eram cel care trebuia s-o facă." Am încercat să găsesc pe cineva să îmi poată da un răspuns fără ocolişuri, bazat pe date reale şi nu pe articole citite în presă. Încă mai aştept un răspuns direct, fără "mîţe" aruncate în curtea instituţiilor vecine, fără opinteli şi eschivări. Va mai trece mult timp pînă cînd cauza 75/P/2006 va fi soluţionată... "Sînt de acord cu dvs. Să fie foarte clar, eu nu mă eschivez, dar pot eu să fac anchetă? Nu am acest drept şi n-am obligaţia să fac anchetă. Eu, ca instituţie, nu pot să fac nimic, aceasta este deja o problemă penală, care trebuie avută în vedere de către o instituţie a statului. Eu nu pot să fac nimic." Şi am pornit în căutarea altcuiva care poate sau este dispus să facă ceva. Conform declaraţiilor oficiale, în ancheta aflată în desfăşurare sînt implicate Ministerul de Interne, Ministerul de Externe şi Parchetul General. Am telefonat şi am scris tuturor acestor instituţii, inclusiv Guvernului României, în subordinea căruia se află ORA. Pe site-ul Guvernului, www.guv.ro, există un link "Scrieţi pe adresa Primului-ministru". Convinsă fiind că nimeni nu va răspunde vreodată solicitării mele, am scris totuşi un e-mail la care, după mai bine de o lună, nu am primit, după cum mă aşteptam, nici o reacţie. Nici cei din Ministerul de Interne nu au avut amabilitatea de a răspunde solicitării noastre, deşi timp de investigaţii ar fi avut - primul nostru mesaj către instituţiile menţionate mai sus a fost trimis pe 7 septembrie crt., iar cel de-al doilea, pe 13 septembrie crt. În final, am primit de la Ministerul de Externe următorul mesaj: "...vă comunicăm că, din consultarea direcţiilor de specialitate din cadrul instituţiei, a rezultat că Ministerul Afacerilor Externe nu a fost contactat cu privire la cele 40 de cazuri menţionate în adresa dvs. Corina Vinţan, Director Comunicare". Nu se ştie aşadar nici ce instituţii, nici ce persoane sînt implicate în ancheta aflată pe rol la Parchetul General. Nu se ştie cine este vinovat, cine ar trebui tras la răspundere. Nu se ştie cine minte şi cine spune adevărul. Nu se ştie nimic. Şi va mai trece mult timp pînă se va afla ceva. Dacă se va afla vreodată...