Este un foarte vechi cititor al nostru, aproape… tradiţional. Cel puţin din 1996. De prezentat, Mihai Bursesc s-a prezentat singur drept „fără ocupaţie, nici profesie, asta dacă nu se pune faptul că-s nevoit să fac pe căpşunarul o dată sau de două ori pe an. Am făcut o şcoală de translatori la Timişoara, din ’96 în ’99, profesoara de engleză, Sanda Bogoevici, ne aducea la cursuri Dilema şi ne-o recomanda la toţi ca să ne îmbogăţim vocabularul şi să ne nuanţăm exprimarea“. De loc din Sălaşu de Sus, judeţul Hunedoara.

Textul de faţă, tot conform propriei prezentări, aparţine experienţei lui de „pre-căpşunar“. Vocabularul, uneori inedit, îi aparţine. (I. P.)


După 1990, aflînd despre lumea „de dincolo“ prin viu grai de la martori oculari, am început să am reverii cu… the European Dream timp de ani. Pînă atunci jinduirile îmi fuseseră setate exclusiv pe Raiul Sovietic, datorită mărturiilor depuse de Timur şi băieţii săi, Tînăra gardă, Povestea unui om adevărat, Pe Donul liniştit şi de Aşa s-a călit oţelul. În mai puţin de cîteva luni, cîinii de pază ai democraţiei originale mi-au făcut praf lecturile şi tînjeala de a emigra în Rusia, ce rezistase pînă şi muşcăturilor date de Europa Liberă şi de Vocea Americii.

Pe acea vreme de veselă amintire şi de proaspătă libertate, visul european al omului de rînd nu evoluase încă la stadiul de căpşuniadă.

Aveam două opţiuni: un obositor drum din provincie în înfricoşătorul Bucureşti, o noapte nedormită şi de coadă la intrările de tip abator în ambasadele Uniunii Europene, denumite popular şi „magazinele de vize“, unde atentai la dreptul de liberă circulaţie, de regulă după ce mai înainte dădeai dreptul: între 1000 şi 3000 USD pentru ciozvîrta de viză Schengen – de turist sau, în cazuri şi mai costisitoare şi mai rare, chiar şi una de muncă; un şi mai extenuant drum la frontiera Vestului cu una din ţările Estului şi apoi tot o noapte nedormită, totuşi una în care nu mai trebuia să stai la coadă cu durere în picioare prin labirintul de oţel, ci să ţi le iei la spinare prin păduri sau hăţişuri pînă traversai zona de tampon de 60-100 de km – în care ospitalitatea era inexistentă şi în care erai returnat statului vecin înainte de perorarea mioritică a tradiţionalei cereri de azil, fluierată la urechile surde ale însoţitorilor ciobăneştilor germani.

Pantofii de nuntă şi harta clandestină

Ca orice tînăr sănătos la minte, care nu voia să dea banul făcut pe altul nefăcut, am sărit peste prima opţiune. Am ieşit la autostop într-o iarnă cu un metru de zăpadă, îmbrăcat în costum şi pantofi de nuntă, că de altceva mai bun nu dispuneam pentru prima ieşire din ţară. Cu noţiuni de germană de parabolică ca bagaj, considerînd că era şi prea de ajuns ca să mă descurc, odată ce mă voi fi predat austriecilor.

Înainte de a ieşi din ţară, prin intermediul cumnatului, ce cocheta cu lumea interlopă a Timişoarei, am consultat o călăuză profesionistă, ce a binevoit pro bono chiar să-mi deseneze pe o schiţă amplasamentul grănicerilor unguri ce păzeau frontiera şi pentru austrieci, felul cum să ies din oraş pe lîngă o fabrică, direct în Austria, fără să mă rătăcesc prin hăţişuri în miez de noapte, plus alte detalii.

La Nădlac, vameşul mi-a interzis să trec pe jos, iar ca să mă ajute ori/şi ca să se scape de mine m-a urcat într-un autocar direcţia Budapesta. Şoferul român n-a îndrăznit să-mi ceară bani, probabil cu gîndul la vameş.

Bucuros că nu cheltuisem nici un sfanţ pînă la Budapest Nyugati, m-am interesat la gară cît costă şi am luat un bilet pentru Sopron – oraş la graniţa cu Austria. Forinţii primiţi rest i-am lăsat fără să vreau unor hoţi de buzunare care se aşezaseră cu mine pe bancă în timp ce aşteptam trenul. Mai rămăsesem doar cu cele zece mărci germane din paşaportul pitit bine în ascunzătoarea din căptuşeala sacoului.

În trenul aproape gol erau doi naşi care mi-au ignorat biletul şi, deşi nu scosesem o vorbuliţă, mi-au cerut actele: „Papiren, papiren!“. Am scobăit după proaspăt dezvirginatul paşaport verde cu însemnele socialiste, palmînd şi bancnota din el. L-au întors pe toate părţile, s-au apucat să studieze poza alb-negru, au început să tremure, apoi au izbucnit amîndoi în hohote nestăpînite de rîs. Ce-i drept, nici eu nu m-aş fi recunoscut în poză. Mi-am adus aminte de vorba aia: „Cînd începi să semeni cu poza din paşaport e momentul să te întorci acasă“. Poate o ştiau şi naşii.

Am ajuns pe la miezul nopţii într-un Sopron congelat. Se făcuse ora două noaptea, clănţăneam întruna, am trecut la salt înainte şi am uitat de frig. Aveam drept repere luminile albe ale vămii în dreapta şi luminile galbene ale unităţii militare în stînga, în depărtare. Am înotat cîteva zeci de minute prin zăpadă înainte de a fi orbit de un trasor, apoi de proiectoare. Am fugit cît am putut, dar m-au prins din faţă şi din spate. Cătuşe, percheziţie sumară, mă întrebau ce naţie sînt şi unde mi-s actele, dar n-am scos un cuvînt. La arest mi-au luat hainele de pe mine la puricat, în căptuşeală au dat peste harta desenată de mînă de călăuză, peste paşaport şi cele zece mărci. Ultimele i-au distrat la culme. Engleză nu ştiau, dar m-au întrebat în germană unde aveam de gînd să fug cu atîta bănet. Le-a pierit zîmbetul de pe buze cînd s-au uitat mai bine la schiţele de pe hîrtie. S-au apucat să dea telefoane, m-au băgat într-un birou, unde m-au ţinut în picioare, în timp ce ei stăteau pe scaune, după o masă pe care trona o lampă ce au fixat-o pe mine, fumînd nervoşi. După o oră, a venit unul ce ştia engleză şi zicea că e ofiţer de la securitatea Ungariei, ca să-i relatez cum am aflat eu de amplasamentul soldăţeilor de pe frontieră. I-am cerut un scaun şi m-a refuzat, nu înainte de a-mi sufla fumul în nas în timp ce se chinuia să-mi bage şi lampa în ochi. Le-am spus că harta desenată am găsit-o pe jos în România. Au început toţi să rîdă. M-au pus să desenez şi eu o copie, şi mi-au comparat şi scrisul. Au admis că n-am desenat-o eu şi m-au rugat să inventez totuşi o altă poveste pînă dimineaţă. După o oră m-au băgat într-un dormitor cu multe priciuri, după nişte gratii păzite de o santinelă. Am adormit instantaneu.

M-au trezit doi tineri colocatari ca să merg la micul dejun cu ei dacă vreau, dacă nu, să le fac paturile, pînă se-ntorc. M-a pufnit rîsul după ce le-am scanat fizicul şi am abordat santinela: „Do you speak English?“, tocmai cînd îi venea schimbul care, auzindu-mă, a început să mă maimuţărească rîzînd şi repetîndu-i celuilalt de vreo cinci ori: „Do you speak English?“-ul meu. Ne-au escortat la cantină, unde nişte bucătărese grase şi încruntate ne-au servit cu gulaş şi salată de varză. Am păpat tot şi am curăţat farfuria cu un coltuc de pîine, mulţumindu-le frumos în ungureşte. S-au luminat la faţă şi m-au îmbiat cu încă o porţie pe care am halit-o mai pe răsuflate.

Am fost chemat iar la interogatoriu, de data asta cu un translator, un secui ce stîlcea româna, dar într-o atmosferă mult mai relaxată, puteam sta jos, iar anchetatorul era în civil. M-a întrebat cu simpatie, printre altele, ce studii am, cît costă un ou în România, şi ce aveam de gînd să fac în Austria fără nici un ban. Apoi mi-a adus la cunoştinţă că, după lege, am afectat securitatea frontierelor Ungariei cu hîrtiuţa mea cu soldăţeii desenaţi şi, drept urmare, voi fi judecat şi risc să petrec minimum trei luni la zdup. Dar dacă le spun cine a desenat-o, scap cu mai puţin, doar cu o interdicţie de călătorie de cîteva zile pe paşaport. Mi-au spus că au o colaborare strînsă cu Poliţia Română, iar aceasta îmi poate asigura protecţia dacă mi-e frică de autorul hărţii. Mi-a zburat mintea imediat la programul american de protecţia martorilor şi am zîmbit larg. Mi-au adus un catalog cu poze de traficanţi de persoane. Am răsfoit cîteva pagini. Călăuza pe care o consultasem figura chiar pe a doua pagină.

„Uite cum am făcut rost de hartă“, îi zic închizînd catalogul: „Eram într-un bar în Timişoara, iar la masa vecină un grup de bărbaţi se ridică şi pleacă, în urma lor rămînînd o hîrtie pe jos. Am luat-o şi am băgat-o-n buzunar.“

Translatorul m-a întrebat dacă am auzit de Fraţii Grimm şi dacă mă cred unul din ei. Eu i-am răspuns că am auzit de ei, dar că mi-e greu să-mi imaginez cum ar putea dovedi cineva că povestea mea nu e adevărată.

Drumul de întoarcere

După două zile am prins o santinelă cu ceva rudimente de germanogleză, care mi-a dezvăluit că o să fim expulzaţi spre seară pentru că în celelalte unităţi militare de-a lungul graniţelor Magyarorsag-ului cu Schengen-ul austriac se capturaseră destui români ca să umple autobuzul puşcăriei.

Autobuzul ajunsese deja să fie ticsit după Hegyeshalom. Era unul destul de uzat, similar cu cel din Con Air şi Alte 48 de ore, tot din metal şi zăbrelit. Şoferul şi cei patru jandarmi erau despărţiţi de restul autobuzului de alt rînd de gratii prin care aceştia din urmă îşi strecurau bulanele ca să-i izbească cu sete pe cei care nu respectau consemnul de a nu se aşeza pe primele patru locuri din faţă. Treaba asta au făcut-o toată noaptea pentru că românii se aşezau pe scaunele cu pricina numai de-ai dracului. N-am putut să-nchid un ochi din cauza urletelor, a zăngănelilor şi a zgomotului loviturilor. Nu ştiu cum de au rezistat jandarmii atîtea ore de hîrîială. Arestaţii o făceau cu schimbul, prin rotaţie. M-am concentrat pe studiul fizionomiei tovarăşilor mei descătuşaţi. Asemenea faună nu mai văzusem niciodată. Zdrahoni sau aşchliopantere cu feţe crunte, cicatrici şi majoritatea cu dinţii din faţă lipsă. Cam 50 să fi fost. Aveau toţi un numitor comun: nu era nici unul gras sau blond. Păreau aproape toţi să se cunoască între ei. Nici unul nu m-a băgat în seamă. Aveam impresia că se uită prin mine sau că-s invizibil.

Odată ajunşi şi debarcaţi pe „No Man’s Land“-ul dintre Nagylak şi Nădlac, înainte de a fi predaţi Poliţiei de Frontieră mioritice, cvasitotalitatea pasagerilor, neavînd cătuşe, au tăbărît cu pumnii şi picioarele pe cei patru jandarmi unguri – nu şi pe şofer –, în urletele generale de întărîtare şi sub fluierăturile admirative ale vameşilor de pe partea română, care n-au schiţat nici cel mai mic gest că ar dori să intervină. Busculada s-a încheiat la fel de rapid cum a început.

Aceşti „Clandestins Sans Frontières“ s-au aşezat frumos la coadă în vama românească ca să-şi primească înapoi lucrurile confiscate şi paşapoartele, ştampilate cu interdicţiile de călătorie de rigoare. Cînd mi-a venit rîndul la ghişeu, ofiţerul mi-a înmînat plasa de un leu cu borcanul de nuci în miere şi sîngeretele, chiar şi bancnota de zece mărci germane. Lipsea doar schiţa călăuzei. Apoi mi-a răsfoit paşaportul şi m-a întrebat cu mirare: „Tu ce dracu’ ai mai făcut? Toată lumea are interdicţii de 24 sau de 48 de ore, numai a ta e de un an. Las’ că mai poţi încerca şi prin Ucraina, apoi la polonezi… la nemţi e vraişte, pe aco’ chiar trece oricine vrea“.

Am ieşit la autostop către casă, consolat la gîndul că acasă mă aştepta un paşaport virgin, cel al fratelui meu geamăn, care n-a avut chef să mă însoţească, dar al cărui document de călătorie eram hotărît să-l botez sau deflorez în Vaterland. Dar asta-i altă poveste.