Am aflat, nu mai devreme de anul trecut, de conceptul turistic „be a local“, o chestie care sună foarte bine. Eu îmi imaginam că asta înseamnă să mergi pînă în Indonezia cu o agenţie de turism, iar acolo, în timpul unei vizite ghidate prin junglă, să fii răpit de nişte gherile, dus într-o tabără şi ţinut prizonier pentru revendicări sau bani. Exemplul perfect, în care n-ai de ales şi eşti forţat să trăieşti împreună cu localnicii, ba s-o mai şi încasezi din cînd în cînd, dacă nu ştii să faci ca ei. Dar am văzut pe nişte bloguri de turism că nu despre asta era vorba. Ideea e să te duci într-o ţară ceva mai exotică, să-ţi cauţi singur cazarea prin nişte cătune recomandate de Lonely Planet – eventual acasă la nişte ţărani, pe care să-i încurci nonstop la treburile casei şi la gătit. E de la sine înţeles că, odată ajuns acolo, vei mai întîlni încă vreo 20 de turişti, la fel de dezamăgiţi că nu sînt singurii care au descoperit comoara ascunsă pe Internet. Trebuie să fii suficient de lucid să observi că, de fapt, tot acel sat trăieşte de pe urma unora ca tine. Că bătrînicile nu ţes în pridvor haine pentru nepoţei, ci ca să le porţi tu la poză, că femeile merg să culeagă ceai în cantităţi mult prea mari pentru nevoile unei familii cu opt copii, că horele încinse în fiecare seară în mijlocul uliţei nu sînt pentru delectarea primarului, că gazdele trăiesc în case vechi şi urîte, în timp ce tu te lăfăi într-o viluţă confort sporit, scuipîndu-le în cap de pe verandă. Cel puţin în familiile care-şi duc copiii ca să fie „localnici“, jucîndu-se cu copiii localnicilor, mai e un iz de autentic, din moment ce puştii se înţeleg de minune şi habar n-au cît de neasemuită e toată experienţa. Şi asta e una dintre cele mai fericite variante de a descoperi „faţa ascunsă a unei civilizaţii“. Cel mai adesea, eşti dus acasă la nişte ciudaţi: cu cît mai mutilaţi sînt membrii tribului, cu atît mai tare e povestea.

E destul de plictisitor să mergi într-un sat thailandez trîntit pe marginea unui cîmp defrişat, unde toată lumea culege ziua orez şi seara se uită la Vocea Thailandei. E mult mai interesant atunci cînd autocarul te lasă într-un sat din munţi, unde femeile îşi lungesc gîtul neverosimil de mult cu ajutorul unor inele de cupru, başca îţi mai vînd şi suveniruri, îţi cîntă la chitară şi îşi fac, docile, poze din orice poziţie le ceri.

Ca să nu mai vorbim de dans. Cele mai dezirabile popoare sînt cele care-ţi oferă o ţopăială la restaurant: mărunt din picioruşe în Irlanda (într-un pub, cum unde?), isteric ţopăit în nordul Turciei, horit cu batista în Grecia, delicat din mînuţe în Cambodgia, şi mai delicat din nimic în Japonia, furioso-suferind în Spania, din buric rusesc în Emirate, marş forţat în Coreea de Nord.

Aş fi fost un bun saami

Oamenii care trăiesc în condiţii vitrege reprezintă un alt punct forte al unei călătorii autentice. Aproape de Rovaniemi – locul în care părinţii îşi duc copiii ca să-l vadă pe Moş Crăciun, pentru că aşa au hotărît televiziunile – se poate vizita o familie deşteaptă de indigeni saami, care te invită să le vezi renii. Am ajuns acolo de două ori, la doi ani distanţă. Tînărul care se ocupa de afacere nu-şi mai amintea de noi, cînd am venit a doua oară, chiar dacă prima dată zăboviserăm ca să filmăm preţ de o jumătate de zi. L-am înţeles perfect, omul avea zeci de mii de turişti pe an şi era preocupat să îi uite cît mai repede – motiv pentru care ne-a mărturisit că mai face, de cîteva ori pe an, cîteva escapade tradiţionale saami la Londra. Ne-a oferit, pentru a doua oară, ocazia de a încerca să prindem, cu un lasou, nişte coarne de ren fixate pe un buştean. Asta e una dintre marile şmecherii care te fac să crezi că eşti de-al lor. Dacă-ţi iese din prima e aproape imposibil să eviţi gîndul „aş fi fost un bun saami“.

Pe urmele lui Bear Grylls

În Malaezia, după o tură cu barca printr-o junglă sălbatică, am fost duşi la un trib în tricouri. Oamenii ăştia meritau vizitaţi din două motive: erau etnie minoritară şi se aflau pe traseul bărcii. Altfel, nimic spectaculos, în afară de o relativă sărăcie, pe care o poţi vedea, într-o altă formă, şi prin satele de la noi. Dar combinaţia de minoritate etnică şi subdezvoltare dă bine în portofoliul unui călător de profesie. Membrii acestui trib ne-au dat, plictisiţi, o ţeavă lungă de bambus, prin care să suflăm cu o săgeţică otrăvită într-o ţintă. Obicei turistic pe care am avut ocazia să-l mai văd şi pe alte tărîmuri. Ceea ce era cu adevărat uimitor nu era obiceiul în sine – îl ştiam deja dintr-o sută de documentare de televiziune –, ci faptul că aproape toţi reuşeam să nimerim ţinta, din prima. Dacă săgeata nu era teleghidată, tot era o şmecherie la mijloc, dar nu mai conta. Noi meditam deja la genele bune cu care ne-a înzestrat natura, fiind aproape convinşi că, în situaţia în care am reuşi să scăpăm din ghearele gherilei care ne-a răpit în Indonezia, am reuşi să supravieţuim în junglă doar cu un tub de bambus şi o săgeţică otrăvită.

Apropo de vînat, partea culinară este, probabil, cea mai importantă, cînd vrei să te dai cu localnicii. Şi în acest caz, mîncarea trebuie să fie cît mai anormală, asta însemnînd, de regulă, scîrboasă. Odată întors acasă, ai ce povesti: „Am mîncat insecte!“ Dintr-odată, toţi ochii sînt aţintiţi pe tine, eşti deja pe urmele lui Bear Grylls. Viermi, ochi de mamifere, salivă de pasăre, hamsteri uriaşi (pe care dă mai bine să-i numeşti şobolani), fetuşi de raţă consumaţi direct din ou, maimuţe, cap de miel. Cu cît e mai indigestă experienţa, cu atît e mai autentică. Bineînţeles, aceste sortimente îţi sînt oferite în hohotele generale de rîs ale gazdelor. Cu cît te strîmbi mai mult şi arăţi că nu-ţi place, cu atît hazul creşte. Dacă eşti cuminte, mănînci tot şi le zici că e bun, simţi că te-ai integrat în comunitate şi că îi înţelegi mai bine. Cam cum e cu pălinca la noi. Întrebarea gazdei, către oaspetele congestionat la faţă: „Aţi mai băut ceva la fel de tare?“ – e de preferat întrebării „Aţi mai băut ceva la fel?“ – pe principiul evident că, cu cît e mai extrem, cu atît e mai de apreciat.

Eco, bio, discount…

În Vietnam, vizitînd o bucăţică rămasă din tunelurile construite de Viet Cong în timpul războiului, ni s-a propus să încercăm să ne vîrîm şi noi în nişte gropiţe săpate în pămînt, ca să ne jucăm de v-aţi ascunselea cu americanii. Am reuşit să fac acest lucru destul de uşor, vrednicia acestui gest datorîndu-se faptului că sînt croit pe dimensiunile unui soldat vietnamez. Aşa că am primit un punct bonus. Apoi, ni s-a oferit un păhărel de rachiu de orez, rachiu care împărţea sticla cu o cobra decedată. Cu toate că aş fi preferat să mă mai ascund cîteva ore de americani, dorinţa de a primi încă un punct bo-nus de la poporul vietnamez a fost de nestăvilit. Şi chiar dacă aveam dubii serioase că militarii din nord ar fi consumat aşa ceva în timpul programului, am dat pe gît ţuica, fiind încredinţat că, în altă viaţă, aş fi putut obţine măcar un post de figurant în Apocalypse Now.

N-ar fi de neglijat nici turismul ecologic, nu că cele descrise mai sus n-ar avea nici o treabă cu ecologia. Dar dă bine la CV să vizitezi comunităţi care-şi pun titulatura de „eco“ sau „bio“. În astfel de locuri merg mai ales turiştii occidentali puşi pe fapte bune. Însă, de cele mai multe ori, bunele intenţii sînt copleşite de spiritul necruţător al negocierii. Că doar n-au venit aici ca să cumpere cafea organică la preţuri la fel de mari ca în magazinele de „fair trade“ din oraşele lor de baştină. Mai ales că însăşi ideea de „be a local“ include, cumva implicit, ideea de discount. Oricît de fascinat ar fi turistul de 5000 de euro pe lună de sărăcia din Nepal, dacă vede produse care costă la fel de mult ca în supermarketul de-acasă, se enervează. Dacă nu se enervează şi le cumpără, o face conştientizînd generozitatea gestului de a ajuta nişte oameni nevoiaşi, mai ales dacă aceştia vin dintr-o comunitate de refugiaţi tibetani. Nu contează că vînd nişte suveniruri inutile, deoarece este extrem de interesant să aduci acasă lucruri cumpărate de la tibetani, pentru că ei îl au şef pe Dalai Lama, un tip care zice lucruri cool pe Facebook. Pe de altă parte, e total contraindicat să mănînci prin spelunci insalubre din Chiang Mai, deoarece ăia nu sînt localnici autentici, sînt doar nişte puturoşi care nu spală vasele cum trebuie şi, în loc să ai senzaţia că-i ajuţi, ai mai degrabă senzaţia că vei face o toxiinfecţie. Şi toată magia Asiei de Sud-Est se poate destrăma într-o clipă, dacă o iei aiurea-n tramvai, în loc să te laşi trimis de către o agenţie de turism într-un resort în care poţi să trăieşti în siguranţă, alături de localnici verificaţi.

Ce este autentic?

Acum, nu aş spune că e chiar imposibil să be a local, chiar dacă nu cred ca eu să fi fost, mai mult de cinci minute, aşa ceva. Şi atunci am fost din greşeală, că un paznic nu mă credea că-s operator, ci agent turc – sub acoperire de român infiltrat într-un port de yachturi –, motiv pentru care era să simt pe pielea mea ce înseamnă să fii localnic turc.

Deci: vă interesează să trăiţi o experienţă autentică în mijlocul indienilor nativi din Ontario? Mergeţi frumos să le cumpăraţi ţigările ieftine, proaste şi scutite de taxe. Le vînd în „rezervaţii“, adică în rulotele de la marginea drumului, în care şi locuiesc, şi lîngă care, dacă cereţi voie, vă puteţi instala cortul. Vreţi să trăiţi cum trăiesc nişte saami finlandezi? Mergeţi acasă la un tăietor de lemne alcoolic, nu la familia îmbrăcată în costum de clovn, care îţi ia bani ca să te bage în ţarcul renilor şi să îţi bată tobele în jurul focului. Şi dacă nici asta nu vă mulţumeşte, e mult mai simplu în Rio de Janeiro. Uitaţi Copacabana, luaţi o gură sănătoasă de cachaça, apoi traversaţi strada şi intraţi în favela Vidigal, că e aproape – fix vizavi de Sheraton. Eu, unul, n-am avut curajul.

Andrei Gorgan este editor de film. A făcut parte din echipa emisiunii Bazar (TVR2), împreună cu care a călătorit în peste 40 de ţări.

Foto: wikimedia commons