Pe măsură ce Europa dezbate dacă să îşi menţină sau nu sancţiunile contra Rusiei, politica de agresiune împotriva Ucrainei pe care o duce Kremlinul continuă, fără nici un fel de dezbatere. Deşi Rusia este într-un declin evident, ea reprezintă încă un real pericol pentru stabilitatea internaţională din Europa şi nu numai. Şi tocmai acest declin face din Rusia o ţară cu mult mai periculoasă. 
 
Să nu se înţeleagă greşit: ceea ce se întîmplă în Ucraina este o agresiune din partea Rusiei. Falsele afirmaţii ale preşedintelui Vladimir Putin au fost demascate de curînd, cînd un soldat rus din Doneţk a confirmat postului BBC din Rusia că trupele ruseşti joacă un rol decisiv în avansarea trupelor rebele. Ofiţeri ruşi, a spus acesta, comandă vaste operaţiuni militare în estul Ucrainei, inclusiv asediul şi controlul asupra oraşului Debalţevo în februarie. 
 
Dar ameninţarea pe care o reprezintă Rusia se extinde dincolo de Ucraina. În definitiv, Rusia este singura ţară care are îndeajuns de multe rachete şi focoase nucleare pentru a distruge Statele Unite. Şi cum influenţa economică şi geopolitică a Rusiei s-a diminuat, la fel s-a diminuat şi dorinţa sa de a renunţa la statutul nuclear. Într-adevăr, nu numai că şi-a revitalizat tactica din epoca Războiului Rece, aceea de a trimite, neanunţat, avioane militare în spaţiul aerian al Ţărilor Baltice şi al Mării Nordului, dar, de asemenea, a făcut şi ameninţări voalate cu atacuri nucleare asupra unor ţări precum Danemarca. 
 
Iar armele nu sînt singura miză a Rusiei. Enorma întindere a ţării, vastele sale resurse naturale şi populaţia educată – vorbim despre numărul mare de oameni de ştiinţă şi ingineri – se numără şi ele printre atuurile puterii. 
 
Dar Rusia are de înfruntat numeroase provocări. Are o economie direcţionată în principal pe energie – ceea ce înseamnă două treimi din exporturi. Şi o populaţie în scădere – speranţa de viaţă atingînd în medie 65 de ani, o medie cu zece ani mai mică decît în celelalte ţări dezvoltate. 
 
Cu toate că o reformă liberală ar putea vindeca multe dintre tarele Rusiei, o asemenea agendă este greu realizabilă într-o ţară măcinată de corupţie, ai cărei lideri sînt total împotriva curentului liberal. Putin caută, de fapt, să promoveze o nouă identitate slavă, o identitate care se bazează pe suspiciuni îndreptate contra culturii vestice şi a influenţelor intelectuale occidentale. 
 
În loc să dezvolte o strategie pe termen lung care să vizeze redresarea Rusiei, Putin recurge la o abordare de tip reactiv şi oportunist – genul de abordare care uneori are şanse de reuşită, dar pe termen scurt – pentru a face faţă sentimentului de nesiguranţă naţională, punînd accent pe ameninţările venite din afară şi pe slăbiciunile ţărilor vecine. A declarat un război neconvenţional Vestului, urmărind întărirea relaţiilor cu Estul, trezind probabilitatea de a se comporta în final precum un partener mai tînăr al Chinei: să încerce să-şi redreseze declinul fără să mai depindă de capital vestic, de tehnologia şi contactul cu lumea occidentală. 
 
Dar Putin nu este singura problemă a Rusiei, deşi el a pornit curentul naţionalist în Rusia – conform recentelor afirmaţii făcute de Timothy Colton, de la Universitatea Harvard, care susţine că, prin faptul că s-a autoproclamat cel mai mare naţionalist al ţării, a dat apă la moară acestui curent. Pe acest fundal şi-au făcut apariţia şi alte figuri, precum Dmitri Rogozin, care a recomandat în luna octombrie a anului trecut o carte despre restituirea Alaskăi – figuri care, prin naţionalismul afişat, nu dau multe speranţe că succesorul lui Putin ar putea fi liberal. Recenta asasinare a fostului viceprim-ministru şi lider al opoziţiei, Boris Nemţov, întăreşte această presupunere.
 
Aşa că Rusia pare condamnată să-şi continue declinul – un final care nu este deloc un motiv de bucurie în Vest. Statele care se află în declin – gîndiţi-vă la Imperiul Austro-Ungar din 1914 – au tendinţa să devină un nucleu de risc şi să dezvolte un real pericol pentru toată lumea. În orice caz, o Rusie înfloritoare ar avea mai mult de oferit comunităţii internaţionale pe termen lung. 
 
Între timp, Statele Unite şi Europa se confruntă cu o dilemă politică. Pe de o parte, este important să reziste provocărilor lui Putin la adresa principiului fundamental ca statele să nu violeze integritatea teritorială a altor state. Deşi sancţiunile nu par a schimba statutul Crimeei sau să ducă la retragerea trupelor ruseşti din Ucraina, acest principiu s-a menţinut, demonstrînd că invaziile sînt, într-adevăr, urmate de măsuri punitive. 
 
Pe de altă parte, este important ca Rusia să nu fie izolată complet, avînd în vedere interesele comune ale Statelor Unite şi ale Europei privind securitatea nucleară şi de neprofilare, politicile antiterorism, situaţia din Iran şi Afganistan. Nimeni n-ar avea de cîştigat dacă s-ar declanşa un nou Război Rece. 
 
Reconcilierea acestor obiective nu va fi uşoară, avînd în vedere, în special, continua criză din Ucraina. La Conferinţa privind securitatea, ţinută la München în februarie, mulţi senatori americani au susţinut înarmarea Ucrainei – o abordare care ar putea însă agrava situaţia, avînd în vedere dominaţia militară pe care Putin o are în zonă. Liderii germani, inclusiv cancelarul Angela Merkel, s-au opus acestei abordări, susţinînd că o asemenea acţiune ar dezbina Vestul, ceea ce îi va conferi, de fapt, putere lui Putin. 
 
La aceeaşi conferinţă, s-a vehiculat şi ideea că Vestul ar trebui să excludă Rusia din SWIFT (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication), sistem internaţional de tranzacţii interbancare. Dar criticii au arătat că această acţiune ar avea consecinţe negative asupra SWIFT şi asupra Vestului, din cauză că bancherii vor pierde sute de milioane de dolari datoraţi de Rusia. La rîndul lor, ruşii au ameninţat, informal, că această acţiune ar fi „reala opţiune nucleară“. 
 
Să creezi şi să implementezi o strategie care să-i limiteze lui Putin comportamentul revizionist şi în acelaşi timp să creezi un cadru propice pentru angajamente internaţionale pe termen lung cu Rusia – acestea sînt unele dintre cele mai importante provocări la care Statele Unite şi aliaţii lor trebuie să facă faţă. În prezent există un consens în ceea ce priveşte menţinerea sancţiunilor, încurajarea economiei Ucrainei şi continuarea consolidării NATO (un rezultat pe care Putin, fără îndoială, nu şi l-a dorit). În rest, ce va urma va depinde în mare parte de Putin.  
 
Joseph S. Nye este profesor la Harvard, preşedintele Consiliului Agendei Globale pentru Viitorul Guvernării al Forumului Economic Mondial şi autor al cărţii The Future of Power.
 
© Project Syndicate, 2015  
www.project-syndicate.org
 
traducere de Stela GIURGEANU