La noi se discută mult despre China şi-n spatele acestor discuţii – cele mai multe fiind însoţite de aprecieri elogioase – am impresia că se ascunde un gen de gîndire sentimental-nostalgică, în care omul în cauză laudă pe ultimul reprezentant de seamă al comunismului în lume, încercînd să pună în evidenţă că, iată, ei reuşesc acolo unde noi nu am reuşit, iar în subtext ar trebui să înţelegem că nu teoria socialismului victorios a fost vinovată, ci, ca de obicei, noi românii, cînd am pus-o în practică. Aşa-zisele reuşite ale Chinei răzbună toate frustrările tuturor nostalgicilor epocii trecute, şi toţi, fie că se află în faţa unei catedre universitare, fie că sînt paznici ai unei scări de bloc, fugiţi de acasă precum copiii lui Moromete, nu mai contenesc să aducă vorba despre China şi despre orizonturile de timp cînd aceasta va fi prima putere a lumii. Atunci, în sfîrşit, cred ei, îşi vor vedea cu ochii visul de-o viaţă, cel de a prinde vremurile cînd comunismul va învinge capitalismul. Cînd este vorba despre viitor şi previziuni, economiştii sînt o specie de oameni care devin, dintr-odată, foarte tăcuţi. Se întîmplă asta pentru că ei ştiu că ştiinţa lor este, în primul rînd, o ştiinţă socială, iar realitatea economică se află în permanentă dependenţă de un infinit număr de variabile. Cea mai importantă dintre aceste variabile fiind mintea umană, absolut imposibil de cuantificat ca decizie, potenţial de exprimare şi de evoluţie viitoare. J.M. Keynes a exprimat în termeni inteligenţi această reţinere cînd, fiind întrebat despre valabilitatea teoriilor sale pe termen lung, a spus că nu are nici o importanţă pentru că atunci vom fi cu toţii morţi. Readucînd discuţia la un orizont de timp de 30-50 de ani (chiar dacă atunci mulţi dintre noi vom fi morţi), adică una sau două generaţii, şi bazîndu-ne pe referenţialul de azi, în care apreciem puterea economică, politică şi militară, cred că îi voi dezamăgi pe cei despre care discutam. China nu poate deveni prima putere a lumii. În susţinerea acestei afirmaţii voi folosi doar argumente de ordin economic-monetar, evitînd extinderea discuţiei spre argumente de ordin politic, religios sau cultural, care ar fi, la rîndul lor, îndeajuns de solide. Un reper extrem de important după care apreciem azi poziţia unui stat este acela al forţei, al prestigiului şi al competitivităţii economice, exprimate prin poziţia pe care moneda naţională a acelui stat o deţine în ansamblul relaţiilor economice internaţionale. Se ştie că, mai ales după al Doilea Război Mondial, moneda – în speţă dolarul – a devenit principala armă, mijlocul prin care statul hegemon îşi afirmă întîietatea şi realizează dominaţia. Prin monedă se produc cele mai importante transferuri de avuţie şi tot prin monedă se pot influenţa politicile economice şi monetare ale statelor. Moneda celui puternic înseamnă, azi, mai mult decît o bombă atomică. Ea acţionează în linişte şi pe fondul unei cereri şi acceptabilităţi nelimitate, pentru că nelimitate sînt, după cum ştim, visele şi planurile oamenilor, fie că trăiesc în centrul Londrei sau pe cîmpiile Asiei Centrale.

Cînd discut despre China, de regulă, impun un exerciţiu socratic. Simulez că sînt de acord cu măreţia statului chinez, după care îmi întreb interlocutorul dacă ştie care este moneda sa. Cu toţii sînt de acord şi explică pe larg cum chinezii îi vor depăşi pe americani, dar puţini sînt capabili să spună numele monedei chinezeşti. Primul argument este tocmai acesta. China nu deţine arma economică principală în lupta cu superputerile lumii. Moneda sa nu are deschidere, nici măcar în planul unei zone monetare optime, ca să nu mai vorbim de o posibilă vocaţie planetară. În lipsa acestui vehicul, ţara se bazează pe dolarul american. De fapt, aceasta este marea capcană în care, din grabă, a căzut comunismul chinez. A pus la baza dezvoltării sale moneda concurentului în plan geopolitic şi geoeconomic. Cu alte cuvinte, cele 4,5 sau 6 trilioane de dolari (este greu de operat cu o cifră în cazul unei asemenea ţări, din motive de opacitate), care reprezintă rezerva sa, pot avea o folosinţă limitată şi doar în favoarea Americii, stat care conduce politica monetară a dolarului.

Deşi în expansiune, moneda chineză nu dispune de un spaţiu comercial larg în care să se manifeste. Yuanul chinezesc nu este o monedă acceptată în stingerea obligaţiilor comerciale dintre ţări. Nu are nici măcar statutul recunoscut de valută internaţională. Organizaţia Mondială a Comerţului este principalul cadru instituţional de desfăşurare a relaţiilor comerciale şi se află sub influenţa dolarului american şi a SUA. Un spaţiu comercial vast permite respiraţia unei monede puternice. Or, comerţul Chinei se învîrte în jurul aceleiaşi capcane – relaţia cu statele occidentale, şi mai ales SUA.

Un alt criteriu de evaluare a forţei unei monede îl reprezintă locul monedei în ansamblul rezervelor băncilor centrale ale lumii. Şi în acest caz, yuanul stă foarte slab. China nu a jucat aproape nici un rol în desenarea arhitecturii monetare globale după al Doilea Război Mondial. Sistemul Monetar Internaţional a fost şi este unul care a avut în centrul său dolarul american, ca expresie a rolului de principală putere învingătoare pe care l-a jucat America. China este o ţară tînără, aşa cum o ştim noi acum, căreia i s-au pus bazele în anul 1949. De aceea, nu putea juca un rol important în arhitectura de putere globală de azi. Efectul faptului că moneda sa nu se află la baza cursurilor de schimb ale monedelor lumii este acela că nimeni pe planetă nu ţine seama de China, atunci cînd îşi construieşte politicile de curs de schimb valutar şi politicile monetare în general. China nu se află, din această cauză, în rolul de jucător dominant pe pieţele financiare internaţionale şi nici nu se va afla curînd. Este o ţară care uzează de un uriaş avantaj comercial competitiv pe care i-l dă armata de oameni extrem de prost plătiţi, de care dispune. Orice bun, oricît de neînsemnat, exportat de China, ascunde tragedia unui transfer de valoare, în favoarea importatorului. Chinezii nu văd şi nu pot vedea că economia mondială de azi este în primul rînd o economie a banului, a dolarului în special, ca monedă dominantă a planetei.

Pentru a deţine o monedă puternică, un stat trebuie să o susţină cu putere economică, militară, politică şi culturală. Revin la un alt exerciţiu socratic. În toiul discuţiilor despre aşa-zisa măreţie a Chinei, îl rog pe interlocutor să-mi spună un cuvînt în chineză. Evident că nu reuşeşte şi realizează distanţa dintre vorbele sale şi realitate. Religia, limba, mentalităţile, poziţionarea omului chinez în raport cu banul şi prosperitatea sînt bariere de netrecut pentru această ţară. Şi mai există ceva. O ţară nedemocratică nu poate impune valori şi reguli într-o lume a democraţiei şi libertăţilor, aşa cum începe să fie planeta Pămînt. Acesta este unul dintre marile paradoxuri ale Chinei, nerezolvabil după nivelul de azi al ştiinţelor sociale. Dacă, în interior, ideologia foloseşte pentru sprijinirea acţiunii economice, în exterior – adică în relaţiile economice internaţionale – tocmai ideologia de tip comunist este marele neajuns în afirmarea ţării. De altfel, elementul cultural este absolut obligatoriu pentru ca o ţară să poată desfăşura relaţii comerciale şi monetare pe o scară largă, care să-i permită proiectul unei monede puternice, în jurul căreia să graviteze alte monede şi economii. O monedă puternică presupune existenţa unui cadru instituţional propriu, a unei arhitecturi puse în slujba intereselor de expansiune şi stabilitate economică. Yuanul nu dispune de un asemenea element şi nici nu există iniţiative în acest sens. De altfel, este greu de imaginat că ar putea exista prea multe ţări ale lumii care să se ralieze politicilor economice pe care le-ar putea promova un stat comunist. Paradoxul despre care vorbeam funcţionează şi acum. Pe de altă parte, dolarul beneficiază din plin de un asemenea cadru instituţional. De la FMI şi pînă la toate băncile naţionale ale ţărilor membre, totul funcţionează într-o ţesătură favorabilă monedei americane. Pe timpul crizei financiare, China s-a oferit să ajute mai multe ţări ale lumii cu împrumuturi. În spatele deciziei aflîndu-se, evident, dorinţa de expansiune monetară. Numai că moneda de împrumut era tot dolarul american. Nimic de adăugat. Probabil că yuani nu dorea nimeni.

Nu există ţări cu adevărat puternice, care să nu aibă monedă puternică, după cum întotdeauna, o monedă puternică mobilizează în jurul său, la nivel regional şi planetar. De aceea, pentru oricare stat puternic al lumii, a se afla în centrul unei zone monetare presupune recunoaşterea maximă a capabilităţilor şi poziţiei de lider. Robert Keohane defineşte liderul ca fiind acea ţară care are abilitatea de a crea, de a pune în aplicare şi de a menţine norme de conduită internaţională, voinţa de a face acest lucru şi dominarea decisivă în domeniile economic, tehnologic şi militar. Moneda puternică şi expansiunea sa externă sînt semnele cel mai evidente ale puterii. Alianţele sau uniunile monetare au la bază şi criterii politice.

Nu putem încheia fără a pune în discuţie un alt paradox. Cînd China comunistă (rămîne aşa ca management politic, mod de organizare economică şi nivel de permisivitate redus faţă de proprietatea privată) va încerca să distribuie prosperitate în interior, atunci îşi va eroda fundamentele de stat comunist, egalitarist. În acel moment, capacitatea sa de a produce prosperitate nu va mai exista. Legile economice de azi ne spun că la momentul cînd, cu tot aparatul său represiv, statul comunist nu va putea să facă el, birocratic, distribuţia prosperităţii – va urma implozia, iar chinezii se vor bate între ei pentru împărţirea fiecărei bucăţi de pavaj din Piaţa Tiananmen, aşa cum ţăranii noştri s-au bătut pe bucăţile de ţiglă care acopereau clădirile CAP-urilor. China nu va fi cea mai puternică ţară a lumii (în paradigma şi orizontul de timp luate în discuţie), pentru simplul motiv că cealaltă lume nu este comunistă, iar cînd nu va mai fi comunistă, China nu va fi nici măcar ceea ce este azi.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.

Foto: wikipedia commons