Sînt fascinat de mărirea și decăderea locurilor. Iar deformația profesională mă îndeamnă să răscolesc cauzele. Unul dintre cele mai apropiate geografic de locul unde locuiesc și la îndemînă este satul Buștenari, parte componentă (acum) din comuna Telega, județul Prahova. Denumirea localității ar proveni, destul de previzibil, de la țăranii care doborau buștenii din pădurile care dominau zona, îi adunau și-i curățau de scoarță. Descoperirea zăcămintelor de aur negru avea să schimbe complet așezarea molcomă și uitată de timp, ducînd la un adevărat boom demografic și industrial. Între 1865-1895, producția schelei a oscilat între 210 tone și 10.000 de tone anual. În 1897, din Buștenari se extrăgeau 47.892 de tone de petrol, ceea ce însemna nu mai puțin de 60% din ceea ce se extrăgea în întregul județ Prahova. Avînd în vedere acest adevărat boom, satul a primit de-a lungul timpului vizitele unor mari personalități politice ale timpului. Cred că era și o modă de a veni în vizită la Cîmpina și a urca dealul spre Buștenari, ceea ce nu era deloc o misiune ușoară, avînd în vedere starea drumului. La 31 mai 1904, premierul Dimitrie Sturdza, însoțit de Vintilă Brătianu (care avea să ajungă și el premier, după moartea ilustrului său frate, Ionel Brătianu), vizitau Cîmpina, iar la 1 iunie 1904, cu 25 de trăsuri, se duceau să vadă care-i treaba și prin Buștenari. În septembrie 1909, Regele Carol I și Regina Elisabeta vizitau cu automobilul, venind dinspre Sinaia, „exploatările de petrol din Buștenari și Cîmpina”, însoțiți fiind de principele George V. Bibescu, Al. Djuvara, ministrul Industriei și Comerțului, precum și de C.D. Anghel, prefectul județului Prahova. În aprilie 1910, regele Gustav al Suediei, aflat în România, însoțit de principii moștenitori, întreprindeau o excursie cu automobilul în regiunea petroliferă Cîmpina – Buștenari. La Buștenari, aleasa delegațiune vizita schelele petroliere ale unor societăți precum și un puț cu tracțiune animală.

În perioada interbelică

În 1926, familia Bogza s-a mutat de la Blejoi la Buștenari. De aici și-a ales Geo Bogza și pseudonimul literar căci familia avea o sifonărie, iar pe sifoane erau trecute inițiala prenumelui său (Gheorghe) și a fratelui său Octavian (G-O Bogza). De aici nu a mai fost decît un pas pînă cînd localnicii își ziceau că merg să-și umple sifoanele la Geo Bogza, ceea ce i-a plăcut tînărului care a adoptat pseudonimul, adăugîndu-l numelui de familie. Geo Bogza a scris cîteva poezii despre această comună, în stilul său caracteristic, caustic și ironic:  „Am să cînt Buştenarii, îngrozitorul şi monstruosul sat Buştenari / în care fiecare piatră vorbeşte de mine şi de crimele mele / în care fiecare femeie vă poate spune cît sînt de cinic şi de mincinos / şi am să cînt apoi sondele pe care le-am stors de bani ca pe nişte amante bătrîne / Dar și atunci cînd am să cînt Buștenarii și atunci cînd am să cînt sondele / am să mă cînt tot pe mine” (Poem petrolifer). Familia Bogza ar fi exploatat două sonde, așa că afirmațiile lui pot fi considerate adevărate și la propriu. Pe 20 decembrie 1929 a publicat o poezie despre satul său libertarian care se pare că a declanșat o anchetă a autorităților, despre o crimă misterioasă (Misterioasa crimă din comuna Buștenari). Tot aici avea să-l asculte la radio pe Arghezi care conferenția, „iar eu renunțam la orice răsărit de lună, și aș fi renunțat și la fantasticul spectacol al sondelor incendiate, pentru a mă închide în casă și a-l asculta”. Bogza a fost o figură și nu ai cum să nu-i ierți filostalinismul abject din anii 1950. Bogza a revenit după aproape cinci decenii în zonă și a fost dezamăgit. Nu avea cum să fie altfel. „Acolo unde, în vremurile lui de glorie, se înălțau orgolioase păduri de sonde, acolo unde era un vuiet necontenit de motoare și un necontenit du-te-vino de oameni, sosiți din toate colțurile țării și din alte țări, acolo unde, în urma unei erupții, nu puțini au devenit peste noapte milionari, în toamna anului 1977 nu se mai zărea – e drept, ca într-un peisaj care rămîne unul dintre cele mai singulare din cîte am văzut, și căruia spiritul meu mult îi datorează – decît un pumn de case, un fel de cătun, strîns în el însuși, cu resemnare și umilință, nemaireamintind prin nimic strălucirea, și nebunia, de pe vremuri”. Cea mai completă imagine a acelui Buștenari întreprinzător, industrializat, dar și rural, un amestec care nici nu a avut timp să se decanteze,  a lăsat-o prozatorul Radu Tudoran, fratele mai mare al lui Geo Bogza, cel puțin la fel de talentat ca Geo – care cunoștea bine localitatea și împrejurimile, petrecîndu-și vacanțele de vară aici –, în romanul Flăcările. „Rîpele, altădată ascunse de păduri, acum apăreau impudice, înmulțite, adîncite și chinuite, ca niște rosături de puroi într-un țesut cuprins de cangrenă. Pe fundul lor, pe versanți, deasupra, erau înfipte turle de sonde, semănînd cu niște copaci nemaiîntîlniți, negri și sterpi. Între rîpe, pe jumătate îngropate în pămînt, se vedeau rezervoare de scînduri, năclăite de țiței. Dîre negre se scurgeau pe coaste, prin țărînă, formînd smîrcuri, legînd un rezervor de altul, într-o țesătură încîlcită și murdară”. Și portretul celor care populau satul este sugestiv, căci nu (mai) erau nici țărani, dar nici muncitori adevărați: „Erau îmbrăcați felurit, care cu haine de țară, care orășenește, care amestecat, dar petele de păcură, întinse de sus pînă jos pe veșminte, îi făceau să pară în uniformă. Unii purtau în picioare opinici, alții cizme. Cei mai mulți aveau bocanci scorțoși și moletiere militărești”.  

În 1925, Buștenariul a devenit comună de sine stătătoare, pe fondul dezvoltării economice fără precedent a industriei extractive. Viața în Buștenariul interbelic nu era deloc lipsită de riscuri. Incidentele erau numeroase și urme ale acestora au rămas în arhive. Probabil cel mai sîngeros accident de muncă a avut loc la 14 iulie 1906, cînd 14 muncitori au murit. Dar ei erau dispensabili căci proveneau din imensa masă a țăranilor, de care regatul României nu a dus lipsă niciodată. Se pare că societățile mari nu îi înregistrau în registre pe muncitori pentru ca, în caz de accidente de muncă, să nu trebuiască să despăgubească familiile. La 15 septembrie 1939, pe la ora 13, un anume Gheorghe Tudorache, de meserie puțar, în vîrstă de 55 de ani, lucrînd la puțul nr. 7 al exploatării unui anume Nicu Scorțeanu, la o adîncime de 60 de metri, pentru scoaterea unor burlane, a murit asfixiat. Bogăția locurilor este dovedită și de un incident bizar care a avut loc în anul 1935. Pretorul plasei Cîmpina, de care ținea și satul Buștenari, raporta că, în seara zilei de 14 octombrie, pe la ora 7,30, bandiți au atacat cursa Buștenari-Ploiești, la punctul numit Doftăneț, jefuind pasagerii. Un adevărat episod demn de Far West-ul american. Dar dacă ne gîndim la fundalul sondelor, al erupțiilor, al dughenelor și birturilor din lemn, la banii pe care muncitorii îi trimiteau acasă, nu mai pare foarte diferit față de ceea ce se întîmpla în America, evenimente intrate în legendă prin nenumăratele ecranizări de la Holllywood. Cea care ne vine imediat în minte este teribilul film There Will Be Blood. Cîți Daniel Plainview or fi fost prin zonă, nimeni nu poate ști cu adevărat. Păcat că nici un regizor din tînărul și vigurosul val al cinematografiei românești contemporane nu s-a gîndit să exploateze vreun subiect similar.

Am avut norocul să-l cunosc bine pe cel care a fost, pînă acum trei ani, memoria vie a vechiului Buștenari. Asemeni multor altor țărani români vrednici, avea o prețuire aparte față de carte. De meserie tîmplar (făcea uși și ferestre și la 85 de ani), Constantin Ungureanu s-a născut la 1 ianuarie 1922, în noaptea de Revelion, dar a fost înregistrat abia la 15 ianuarie. A făcut cinci clase la școala din comună, dar provenind dintr-o familie numeroasă, a luat calea tîmplăriei la 14 ani. Era nevoie de tîmplari pricepuți în zonă, chiar dacă schelele de lemn ale sondelor începeau să fie înlocuite cu cele de fier. Patronul la care lucra l-a pus să meșterească o cruce mare, care trebuia amplasată la hotarul dintre Buștenari și Cosminele. După război a fost acuzat de simpatii legionare, tocmai din cauza acelei cruci. Patronul lui avea simpatii legionare, iar regimul comunist știa să interpreteze și reinterpreteze ușor orice detaliu. A fost înrolat în regimentul 1 Vînători din Caracal, capitala județului Romanați, care făcea parte din Divizia a 7-a a Armatei a IV-a. A apucat doar campania din vest, împotriva germanilor care „duceau un război plin de capcane... Pădurea gemea de greutatea tancurilor Tigru, am văzut hectare de copaci smulși de aceste fiare. Cu lupte grele s-a terminat acest război. Noi eram foarte bine instruiți la lupta la baionetă. Cînd rușii au strigat Voina kaput, rachete, trasoare, obuze au început să înroșească văzduhul și cu strigăte de bucurie ne-am așezat fiecare unde eram, obosiți și murdari. Cînd ni s-a ordonat să golim fiecare armamentul din dotare de gloanțe, eram atît de obosit încît am uitat să scot cartușul de pe țeava puștii. M-am culcat și mi-am băgat țeava puștii în cască și, ațipind, am apăsat involuntar pe trăgaci. Glonțul a țîșnit, mi-a rupt bareta de la casca metalică și aproape că am leșinat. Muream în ultima clipă, cînd de fapt eu îmi doream atît de mult să trăiesc, după tot chinul îndurat”, avea să-și aducă el aminte în 2013. La mai bine de șase decenii de la moartea vechiului Buștenari capitalist interbelic, încă își aducea aminte de cei pe care-i considera boierii comunei, de fapt personajele înstărite și care au avut atît de mult de suferit după 1947. Unul dintre ei, înțelegînd ce avea să se petreacă, s-a băgat în cadă și și-a înfipt un cuțit în inimă. Un monument din piatră reprezentînd un vultur a fost amplasat în fața vechiului local al primăriei, pe soclul său fiind inscripționate numele fiilor comunei morți în Războiul de Întregire (1916-1919). În mod curios, autoritățile comuniste au uitat să modifice ultimul an.

Acum 

Buștenari este una din localitățile care au cunoscut cele mai mari (de)căderi din perioada interbelică pînă astăzi din Muntenia. În afara țevilor ruginite ale cîtorva sonde, cele cîntate de Geo Bogza, nimic nu mai pare a aduce aminte de peisajul din cărțile poștale interbelice. Mai există o schelă (cum îi zic localnicii), unde cîteva jeep-uri ale principalei companii austro-române dovedesc faptul că încă se mai extrage petrol sau mai degrabă gaze din acest subsol. Lumea zice că este imposibil ca la mare adîncime să nu mai existe niscaiva pungi de aur negru, avînd în vedere adîncimea la care ajungea forajul interbelic, dar că nu ar exista interes economic pentru a se relua exploatarea. Fostul local al primăriei, un arătos și demn imobil ridicat în anii 1920, zace abandonat, în curs de degradare. În curtea din față a fost amenajat un mic parc pentru cei cîțiva copii care mai trăiesc în sat sau care mai vin în timpul vacanțelor la bunici sau la casele celor plecați, dar care mai revin să le îngrijească. La fel ca în atîtea alte rînduri, întîi cedează acoperișul, iar apoi paragina se instalează încetul cu încetul. Nimănui cu ceva putere de decizie nu i-a trecut prin cap să organizeze o casă memorială Geo Bogza sau, de ce nu, un muzeu al exploatațiilor petroliere din zonă. Măcar de s-ar expune zecile de cărți poștale care au supraviețuit în diverse colecții private sau publice și tot s-ar acoperi doi pereți. Sînt sigur că zecile de bicicliști bucureșteni care își lasă mașinile prin Cîmpina și o iau pieptiș pe dealurile noastre subcarpatice și-ar face timp să intre. Să ia o pauză și să descopere ceea ce a fost micul sat molcom, prin care trec și unde se opresc invariabil la magazinul central, pentru un suc și o apă plată. Uitîndu-se la o schelă-monument din curtea învecinată, care are în vîrf un elicopter. Unde stau și îmi tund iarba. Din cînd în cînd, îmi părăsesc lenea proverbială și le explic ce a fost Buștenariul, cine l-a locuit și de ce. Iar bicicliștii mă ascultă cu interes. În sinea mea rîd și-mi spun: „Iată că fiul adoptiv manifestă mai mult zel decît cei care s-au născut și au crescut aici. Zelul neofitului”.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: Buștenari (wikimapia.org)