Democrația liberală se confruntă cu o criză de legitimitate – sau, cel puțin, așa ni se spune. Oamenii nu mai au încredere în guvernarea elitelor liberale și tot mai multă lume crede că oferta actuală de democrație este o păcăleală. Acest sentiment este reflectat de succesul populiștilor în Europa și în SUA, și de întorsătura autoritaristă a guvernărilor din Turcia, Brazilia, Filipine și din alte țări. De fapt, democrația liberală e pusă la încercare nu doar la ea acasă, în inima Europei și a Americii, ci la nivelul întregului mapamond.

E îndeobște acceptat că democrațiile nu se războiesc unele cu altele. În discursul său de la Chicago din 1999, prim-ministrul britanic de atunci, Tony Blair, susținea cu tărie că „propagarea valorilor noastre ne conferă siguranță“, făcîndu-i pe unii să-și reamintească de previziunile timpurii ale lui Francis Fukuyama, potrivit cărora triumful mondial al democrației liberale va însemna sfîrșitul istoriei. Faptul că, mai tîrziu, Rusia și China nu au confirmat scenariul lui Fukuyama a reînviat, previzibil, teama de un nou Război Rece. Mai precis, „creșterea economică a Chinei“ e interpretată ca un afront la adresa Occidentului.

În această lectură, transferurile pașnice de putere internațională sînt posibile numai între state care împărtășesc aceeași mentalitate. Astfel, în prima jumătate a secolului XX, Marea Britanie a putut „preda ștafeta“ în condiții sigure Statelor Unite, și nu Germaniei. În ziua de azi, se spune îndeobște, China reprezintă un afront ideologic și geopolitic deopotrivă, la adresa unei hegemonii occidentale aflate în declin.

Această perspectivă e contestată vehement de omul de cultură chinez Lanxin Xiang. În noua și fascinanta sa carte Căutarea legitimității în politica chineză, Xiang își îndreaptă atenția de la criza guvernării din Occident spre criza guvernării din China.

Ceea ce e, într-o anumită măsură, un teritoriu familiar. Politologii occidentali consideră, în mod tradițional, că democrația constituțională e singura formă stabilă de guvernare. De aceea, ei susțin că statul monopartinic chinez, importat din bolșevism, este condamnat și că protestele actuale din Hong Kong anticipează destinul Chinei continentale.

Contribuția lui Xiang constă în punerea sub semnul întrebării a viziunii occidentale general acceptate, potrivit căreia China fie se integrează în Occident, încercînd să-l distrugă, fie clachează sub presiunea violenței și a haosului intern. Alternativa pe care el o propune este un regim constituțional cu specific chinez, bazat pe un confucianism modernizat.

Xiang este un patriot chinez, fără să fie un susținător orb al președintelui Xi Jinping. Cel mai interesant capitol al cărții analizează modul în care Occidentul a desconsiderat sistematic realizările Chinei. Xiang arată cum, în secolul al XVII-lea, efortul de inspirație iezuită de a reconcilia creștinismul și confucianismul (în „Controversa Riturilor“), a eșuat în fața refuzului protestant al oricărei forme de idolatrie. În această accepție, calea armonioasă a „co-evoluției“ prin „guvernare virtuoasă“ a fost permanent blocată de Iluminism – interpretat de Xiang ca o expresie seculară a protestantismului militant. China nu a avut acest zel militant: era mulțumită cu situația în care se afla. După cum remarca odinioară fostul secretar de stat Henry Kissinger: „Țara făgăduinței este China. Și chinezii se află deja acolo“.

Gînditorii iluminiști cei mai de seamă au contribuit la o critică „universalistă“ a Chinei. Doctrina separației puterilor a lui Montesquieu, bunăoară, era promovată conștient ca unică alternativă la „despotismul asiatic“. Hegel a respins sistemul chinez din motive teleologice, argumentînd că lipsa unei conștiințe de „Spirit“ a condamnat China la inerție și stagnare (punct de vedere susținut mai tîrziu și de Karl Marx). Iar Adam Smith a spus despre China că nu a mai înregistrat nici un progres economic după secolul al XII-lea, deoarece îi lipsesc instituțiile libere.

Pe la 1800, toate aceste curente s-au reunit într-o viziune socială darwinistă asupra progresului, în care rasele erau plasate pe o scară ierarhică a realizărilor – o perspectivă influențată considerabil de superioritatea militară occidentală și de confruntările cu rasele „inferioare“. Această abordare universalistă a consolidat viziunea occidentală condescendentă, superioară și disprețuitoare asupra Chinei. Economiștii și filozofii occidentali nu priveau sistemul de guvernare chinez ca pe o contribuție la capitalul mondial de înțelepciune umană, ci ca pe o cauză a „înapoierii“ țării. Verdictul lor, potrivit căruia Vestul îi era superior Chinei în toate privințele, mai puțin în materie de porțelanuri, nu a lăsat loc pentru o acomodare culturală.

Această viziune prejudiciabilă a ignorat însă remarcabilul record de stabilitate din vremea doctrinei Mandatului Celest. Observatorii străini au interpretat greșit acest sistem – „clădit pe o schemă clar definită“, după cum îl descrie Xiang, „legitimat, la vîrf, printr-o descendență regală“, „cu un stat administrat de o nobilime luminată“ – ca pe o rețetă a stagnării.

Xiang argumentează că recenta creș-tere economică a Chinei e, pur și simplu, o „restaurare“ a bunăstării de care se bucura țara înainte ca ingerințele occidentale din secolul la XIX-lea să-i tulbure sistemul armonios. Estimările istorice ale PIB-ului per capita făcute de regretatul Angus Maddison sugerează însă că „retardul“ economic al Chinei a început cu mult înainte de întîlnirea cu Vestul. Între 1500 și 1870, venitul per capita a rămas în jur de 600 USD, în timp ce în Anglia acesta s-a cvadruplat (de la 714 USD la 3.190 USD), el dublîndu-și valoarea chiar și în Spania.

Stabilitatea politică a Chinei și absența relativă a violențelor au fost obținute în detrimentul dinamismului economic, nu în armonie cu acesta. Creșterea economică a Vestului s-a bazat, dimpotrivă, pe o respingere a unității organice a moralei, politicii și economiei – atît de apreciată de Xiang.

Poziția lui Xiang cu privire la modul în care confucianismul ar putea fi integrat într-o ordine mondială creată de Vest rămîne vagă. El consideră că liderii chinezi se amăgesc atunci cînd speră că retorica marxistă va menține legitimitatea regimului, dată fiind „decăderea morală a elitelor conducătoare al căror apetit pentru acumularea de bogății nu cunoaște nici limite, nici legi“. China, spune el, „are nevoie de noțiuni occidentale despre procedurile democratice“ și de o societate civilă care să ofere o alternativă la rebeliune.

În sfîrșit, Xiang privește spre Biserica Romano-Catolică, sperînd să întrevadă o oportunitate istorică prin care să fie reanimate vechile eforturi iezuite de armonizare cu confucianismul. Dacă America protestantă reprezintă o nouă Romă, scrie el, atunci, Uniunea Europeană ar putea deveni „o versiune seculară a Bisericii Catolice unificatoare de dinaintea Reformei“ – o concluzie surprinzătoare a unei cărți fascinante.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.

© Project Syndicate, 2019

traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons