Slăbirea „tutelei“ ruseşti asupra problemei transnistrene înlesneşte în mod firesc implicarea celorlalţi actori internaţionali cointeresaţi în securizarea spaţiului european. Datorită simpatiilor reciproce dintre Rusia şi „forţele motrice“ ale Uniunii Europene (în frunte cu Germania), perspectivele Bruxelles-ului de a se antrena activ în soluţionarea conflictului transnistrean cresc simţitor, inclusiv datorită voinţei pozitive a Chişinăului. Deşi contextul extern suferă schimbări esenţiale, în fond, problema rămîne cramponată în parametrii săi vechi, unde Tiraspolul paralizează voit negocierile şi epuizează conştient eforturile depuse de partenerii externi ai guvernării proeuropene de la Chişinău. Încurajată de indulgenţa şi susţinerea Moscovei, administraţia neconstituţională a regiunii transnistrene reuşeşte să se distanţeze de transformările ample desfăşurate pe malul drept, înlocuindu-le cu aprofundarea treptată în procesele de armonizare la realităţile ruseşti (mai ales în domeniul legislativ şi cel al politicilor sociale şi economice). Cît timp autorităţile moldoveneşti caută împreună cu europenii modalităţile oportune pentru relansarea negocierilor sistate în 2006 de exponenţii separatismului transnistrean, oficialii ruşi întreţin pe diverse căi regimul secesionist, sfidînd integritatea teritorială a Republicii Moldova şi multiplele angajamente asumate de partea rusă la nivel internaţional. Datorită plasticităţii şi dualităţii poziţiei sale, Rusia îşi croieşte spaţiu strategic pentru a putea manipula abil problema transnistreană în scopuri geopolitice nodale, începînd cu menţinerea influenţei în fosta republică unională şi terminînd cu propulsarea proiectului rusesc privind ridicarea unei arhitecturi pan-europene de securitate convenabile supremaţiei geopolitice ruseşti pe spaţiul ex-sovietic.

Românofobia şi „petrificarea“ neutralităţii

Vizita lui Grigori Karasin, adjunctul şefului diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov, a scos la lumină planurile ruseşti temporare în privinţa chestiunii transnistrene. Înainte de şi după întrevederile de la Chişinau, din perioada 26-28 iunie, vecinul răsăritean a punctat două condiţii vitale indispensabile pentru reglementarea transnistreană: consolidarea suveranităţii şi închegarea neutralităţii Republicii Moldova. (http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/0B6EAF4603E1B892C325776E00462C8B)

Temeiurile solicitate reprezintă o extindere a cerinţelor anterioare, reînviind parţial prevederile defunctului „plan Kozak“. Mai mult, demersurile revigorează mesajul învechit al comuniştilor moldoveni, care în trecut propuneau semnarea unor „garanţii“ obligatorii privind menţinerea neutralităţii Republicii Moldova de către cei mai influenţi actori internaţionali. Prin intermediul permanentizării neutralităţii, comuniştii urmăreau limitarea influenţei factorilor occidentali asupra deciziilor locale. Plecînd de la aceeaşi idee, Moscova doreşte să dozeze şi chiar să restricţioneze „jocurile“ Chişinăului cu Occidentul, inspirîndu-i o abordare „izolaţionistă“ şi „introvertită“. Conştientă de faptul că includerea „neutralităţii“ în pachetul de negocieri contravine înţelegerilor anterioare, dar şi suveranităţii moldoveneşti, Rusia anticipează posibilele complicaţii legate de potenţialele disponibilităţi ale forţelor politice de la Chişinău de a invalida statutul neutru al ţării pe calea referendumurilor constituţionale recent oficializate. Pentru a forţa imortalizarea neutralităţii, mediatorii ruşi vor să suplimenteze eventualul „drept de veto“ atribuit Tiraspolului după reîntregirea ţării, cu angajamente politice complementare, cu tentă juridică pronunţată, din partea Chişinăului.

Altă clauză susţinută activ de autorităţile ruse prevede întărirea „suveranităţii“, uşor atenuată de îmbrăţişarea curentului filoromân de către anumite componente ale guvernării liberal-democrate. Multiplicarea necontrolată a contactelor dintre cele două maluri ale Prutului este calificată de Moscova drept „sursă a relelor“ pentru relaţiile moldo-ruse, dar şi un impediment pentru reglementarea conflictului transnistrean.

Atragerea unor foşti exponenţi ai structurilor de stat din România în procesele politice moldoveneşti (desemnarea fostului secretar de stat al MAE român, Dan Dunganciu, în calitate de consilier prezidenţial); stagnarea semnării tratatului de bază moldo-român; deschiderea nejustificată a accesului la datele cu caracter personal ale cetăţenilor moldoveni pentru autorităţile române, în scopul perfectării facile a permiselor de mic trafic la frontieră; precum şi actele emise de factorii de decizie de la Chişinău (cum ar fi „controversatul“ act privind decretarea Zilei Ocupaţiei Sovietice), creează suspiciuni la Moscova în privinţa funcţionalităţii suveranităţii statului moldovenesc. Nimeni de la Răsărit nu îşi doreşte revizuirea hărţii geopolitice regionale de către „piese politice“ locale. De aceea, fluturînd cu reglementarea transnistreană, oficialii ruşi vor să păstreze suveranitatea moldovenească în afara factorului românesc. Iar prin cimentarea forţată a „neutralităţii“, Rusia vrea să stopeze înfiriparea şi manifestarea aspiraţiilor euroatlantiste omniprezente în noile structuri de putere de la Chişinău, activizate în paralel cu procesele de „eurointegrare“ a Republicii Moldova.

Conflictul transnistrean  în afara contextului Kosovo

Accentuarea „neutralităţii“ şi „suveranităţii“ a lăsat în umbră avizul pozitiv al Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) în privinţa declaraţiei de independenţă a provinciei sîrbe (din 17 februarie 2008), care a înviorat din nou manifestările separatiste în regiunea transnistreană.

Pe agenda discuţiilor moldo-ruse a absentat problema „kosovară“ resuscitată recent, tratată de administraţia de la Tiraspol ca o premisă clară pentru validarea separării regiunii transnistrene. (http://www.olvia.idknet.com/ol222-07-10.htm)

Atît oficialii moldoveni, cît şi cei ruşi, în frunte cu Karasin, au ezitat să conteste demersul autorităţilor separatiste vizavi de „precedentul Kosovo“. Mai mult, au trecut trei zile de la publicarea Declaraţiei autorităţilor separatiste cu privire la avizul CIJ, dar pînă acum lipseşte răspunsul Chişinăului, care să contrazică şi să neutralizeze în termeni absoluţi speculaţiile transnistrene.

Logică din motivul dorinţei de a relansa negocierile în formatul „5+2“, oricum neglijenţa Chişinăului este contraindicată pentru procesul general de soluţionare a conflictului transnistrean, deoarece subminează incontestabilitatea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. În linii generale, comportamentul autorităţilor moldoveneşti în direcţia transnistreană este îndoielnic, pe motivul frecvenţei ridicate a absenteismului şi superficialismului. Aceasta se caracterizează prin faptul că Chişinăul continuă să aibă o poziţie timidă în privinţa încălcării drepturilor omului în regiunea transnistreană sau a asistenţei politice şi socio-economice enorme acordate conştient şi fără remuşcări regiunii de către Moscova.

În pofida acestor deficienţe comportamentale, negociatorii moldoveni îndreaptă energiile pentru intensificarea măsurilor de încredere dintre „maluri“, internaţionalizarea reglementării transnistrene şi amplificarea participării UE. În paralel cu acestea, eforturile ruseşti sînt concentrate pe impregnarea unui caracter ireversibil şi sustenabil neutralităţii şi suveranităţii moldoveneşti, ceea ce va minimiza aprofundarea dialogului cu România şi cu ceilalţi actori occidentali incomozi Rusiei şi intereselor sale geopolitice în zonă.

Denis Cenuşă este politolog, redactor-şef/ coordonator al portalului www.europa.md, lansat la 5 iunie 2006 în cadrul programului „Iniţiative Europene“ al Fundaţiei Soros Moldova.