Nu li se acordă prea multă atenţie în media mainstream. Totuşi, în fiecare zi trec clandestin graniţa între Slovenia şi Italia cel puţin o sută de persoane. Este vorba mai ales despre migranţi care fug de războaiele din Orientul Mijlociu.

Inevitabil, şi în vara trecută, insula Lampedusa a fost în centrul ştirilor. Pe insulă au ajuns zeci, poate sute de bărci obosite, încărcate cu migranţi. S-a întîmplat şi o tragedie: pe 3 octombrie, mai mult de 300 de persoane au murit din cauza unui naufragiu. După o săptămînă, încă o ambarcaţiune s-a răsturnat în mare, făcînd cel puţin 50 de victime.

Insula Lampedusa are de-a face, prin raportare la dimensiunile sale, cu o foarte mare presiune a migraţiei. Dar nu e singura poartă de acces spre Italia şi spre Europa. Nici cea mai importantă, dacă luăm în considerare cifrele. Partea cea mai expusă rutelor imigraţiei şi dinamicilor ilegale pe care acestea le presupun este frontiera dintre Italia şi Slovenia – deci, o frontieră terestră. Călătoria migranţilor din Orientul Mijlociu marcat de conflicte, spre Europa – care are în Balcani inelul de legătură între ţările de origine şi cele de destinaţie – este, în fapt, garantat de organizaţii care gestionează trecerea de la o frontieră la alta, eludînd controalele şi primind o plată pentru acest „serviciu“.

Cifrele

Dar cîţi migranţi trec frontiera între Slovenia şi Italia? Nu există statistici precise, nici nu pot fi realizate. „Secretariatul de la Police Cooperation Convention for Southeast Europe (PCC SEE), o structură cu sediul la Ljubljana, care are rolul de a întări colaborarea transfrontalieră între poliţiile din regiune, consideră că ar fi 100 de intrări ilegale pe zi“, explică Desirée Pangerc, specialistă în antropologie din Trieste, autoare a cărţii recent apărute Il traffico degli invisibili (Bonanno Editore, 2012) – o carte care, după cum sugerează titlul, analizează rutele balcanice ale imigraţiei ilegale şi forţate. Acelea care, pentru că nu „străpung“ ecranul, nu intră în atenţia mass-media.

Dar, faţă de ce se întîmplă în Canalul Siciliei, aceste fenomene sînt în număr mai mare, chiar dacă, din fericire, nu au consecinţe tragice precum cele din zona insulei Lampedusa. Dacă ipoteza secretariatului PCC SEE se apropie de realitate, înseamnă că în fiecare an, 35.000 de persoane traversează frontiera italo-slovenă. Iar pe mare au ajuns în Italia, din august 2012 pînă în august 2013, conform datelor Ministerului de Interne, 24.000 de persoane. Nu toate au ajuns în Lampedusa. Se înregistrează debarcări – chiar dacă la o intensitate mai mică – şi în alte părţi ale Siciliei, ca şi în Puglia, Calabria şi Marche.

În orice caz, volumul migranţilor aflaţi în tranzit dinspre Balcani spre Italia s-a redus în ultimii ani. „Vîrful a fost în anii ’90, în timpul războaielor din fosta Iugoslavie. Atunci ajungeau în Italia refugiaţii din zonele de conflict. Astăzi, Balcanii sînt în principal o zonă traversată de cei care fug de sărăcie şi de războaiele din Orientul Mijlociu: irakieni, sirieni, afgani, pakistanezi. Oameni care migrau şi în anii ’90, oricum am privi lucrurile“ – spune Desirée Pangerc, adăugînd că un motiv al scăderii fluxurilor de migranţi îl constituie presiunea crescîndă asupra frontierelor.

O altă cauză este adăugată de Giorgio Milillo, magistrat triestin care a condus diverse anchete asupra traficului de migranţi. „Pînă în deceniul trecut, Italia era şi locul de destinaţie. Astăzi, e mai ales un loc de trecere. E mai puţin atrăgătoare din punct de vedere economic. Ţintele finale sînt altele, mai ales Europa de nord“, susţine magistratul, adăugînd că cine emigrează nu o face la întîmplare, încredinţîndu-se destinului, ci pe baza unor raţionamente economice. Se merge în mod conştient spre ţările în care există o situaţie economică mai bună şi o siguranţă socială mai solidă.

Rutele

Nu există un traseu precis de-a lungul Balcanilor. Frontierele nu sînt traversate mereu prin acelaşi punct. Totul variază în funcţie de circumstanţe şi de presiunea care, la un moment dat, este exercitată asupra unei anumite frontiere sau asupra unui segment de frontieră. Dacă presiunea e mare, traficantul încearcă o altă variantă. Dacă presiunea e mică, trece.

Cazul grec este un exemplu foarte bun în acest sens. Între 2008 şi 2010, scrie într-un raport realizat de Migration Policy Institute, Grecia a cunoscut o creştere enormă a fluxurilor migratorii, care oricum erau consistente. Dacă în 2008, 50% dintre intrările ilegale în Uniunea Europeană aveau loc prin Grecia, în 2010 au trecut de 80%, mai ales prin oraşul Orestiada, nu departe de graniţa cu Turcia (ţară de tranzit pentru toţi migranţii proveniţi din Orientul Mijlociu), prin care trece rîul Evros, devenit punctul critic al întregului fenomen. În 2010, conforma autorităţilor elene, au existat în medie 350 de treceri ilegale pe zi la frontiera turco-greacă. Guvernul grec, aflat în dificultate, a cerut ajutorul Frontex, agenţia europeană care se ocupă de supravegherea frontierelor. În urma intervenţiei acesteia, traficul de migranţi de-a lungul rîului Evros a scăzut sensibil.

Confirmîndu-se încă o dată faptul că, odată închisă o rută, se deschide alta, a crescut sensibil traficul la graniţa dintre Turcia şi Bulgaria, unde, în primele luni ale lui 2013, au tranzitat ilegal 5815 persoane, conform datelor guvernului de la Sofia. De 7 ori mai multe decît în aceeaşi perioadă a anului trecut. Mulţi dintre cei care trec graniţa sînt de naţionalitate siriană. Caută azil politic temporar, înainte de a-şi continua călătoria spre Europa Occidentală. Au două opţiuni. Prima e să meargă prin Balcani şi să ajungă în Slovenia, pentru ca apoi să treacă în Italia sau Austria. A doua este să treacă din Bulgaria în România şi de aici în Ungaria, de unde se poate merge în Austria, Slovacia sau Cehia. În orice caz, obiectivul final este Austria sau, şi mai bine, Germania. Dar nu există neapărat o direcţie liniară.

Nu există o „caracatiţă“

Şi cine coordonează traficul de migranţi? Cine asigură parcursul de la o frontieră la alta? Nu există o structură criminală hegemonică, nici o mafie (sau mai multe) care să opereze în acest sector. E o convingere destul de răspîndită printre cercetătorii fenomenului şi printre cei care îl investighează.

„Însuşi faptul că fiecare trecere de frontieră are un cost (dacă ne luăm după anchete, s-ar spune că media este de 100-200 de euro) arată că traficul de migranţi este gestionat de mai multe organizaţii care colaborează între ele“, explică Giorgio Milillo, precizînd totodată că nu întotdeauna predomină pura logică a profitului. „Uneori apare un adevărat «lanţ al solidarităţii» între conaţionali, care sînt ajutaţi să-şi abandoneze ţinuturile natale şi să se îndrepte spre Europa, prin Balcani. Li se furnizează asistenţă economică şi logistică. Afganii îi sprijină pe afgani, kurzii pe kurzi, somalezii pe somalezi.“

Şi Desirée Pangerc subliniază că nu există o organizaţie criminală specifică; unele grupări infracţionale au refuzat întotdeauna să intre în acest business, ori s-au retras după prima încercare. „Mafiile italiene n-au vrut niciodată să «comercializeze» fiinţe umane. Nu se încadrează în «codurile lor etice».“ Şi, tocmai de aceea, baza de sprijin în traficul de migranţi în Italia e de naţionalitate străină. Asta nu înseamnă că mafiile italiene nu au un rol în acest sector. Dimpotrivă. „Intrarea lor în scenă are loc într-un moment ulterior, cînd traficanţii caută know-how pentru a recicla veniturile obţinute. Mafiile italiene le pun la dispoziţie acest know-how“, afirmă Desirée Pangerc. 

Matteo Tacconi este corespondentul în Muntenegru al publicaţiei online Osservatorio Balcani e Caucaso (www.balcanicaucaso.org).

(articol apărut în Osservatorio Balcani e Caucaso

traducere de Mircea VASILESCU 

Foto: S. Prestiani, wikimedia commons

***

Conform datelor Ministerului italian de Interne, între 1 august 2012 şi 31 iulie 2013 au fost examinate 11.068 de cereri de protecţie internaţională. Dintre acestea, pentru 1601 solicitanţi a fost acordat statutul de refugiat (pe 5 ani), unui număr de 2765 de solicitanţi le-a fost acordată protecţie pentru 3 ani, iar 2812 au primit protecţie din motive umanitare, pentru 1 an. 3890 de cereri au fost respinse. În acelaşi interval de timp, în Italia au debarcat 24.277 de imigranţi, dintre care 8932 doar în luna iulie 2013. La 31 iulie 2013, în Italia existau 3.863.264 de străini (din afara statelor UE) înregistraţi legal. Cei mai mulţi provin din Maroc, Albania, China, Ucraina, Filipine, India, Moldova, Egipt, Tunisia, Bangladesh.