Economia noastră a ratat ţinta asumată iniţial, de trecere la moneda unică euro în anul 2015. S-a întîmplat să fie aşa atît ca urmare a efectelor crizei financiare din anul 2008, cît mai ales ca urmare a stagnării proceselor de reformă structurală în interiorul economiei. Dacă vom privi cu atenţie sistemul de criterii nominale impus prin Tratatul de la Maastricht – dincolo de cifra de ordin statistic –, vom constata, cu părere de rău, că nu îndeplinim nici unul dintre acestea.

Fie că este vorba despre rata inflaţiei, datorie publică, deficit bugetar, curs de schimb valutar sau rata dobînzii, toţi aceşti indicatori sînt rataţi ca ţintă de îndeplinit conform cerinţelor tratatului amintit. 
Rata inflaţiei este primul şi cel mai cunoscut dintre aceşti indicatori. Pentru a adera la moneda unică, tratatul impune unei economii ca, în ultimii ani înainte de aderare, să înregistreze o rată medie anuală a inflaţiei care să se încadreze într-un culoar de +1,5% (cifrele sînt prelucrări din surse oficiale ale INS; BNR; EUROSTAT) faţă de media a trei ţări cu inflaţia cea mai scăzută, pentru aceeaşi perioadă, membre ale Uniunii Economice şi Monetare Europene. Fără a intra prea mult în calcule, vom spune că cea mai scăzută rată medie a inflaţiei pe care a înregistrat-o România a fost de 4,84% în anul 2007, adică în ultimul an înainte de criză. Inflaţia pentru UE 17, în acelaşi an, a fost de 2,1%. Bifăm, deci, un prim criteriu ratat. 
 
Trecem la următorul criteriu – deficitul bugetar consolidat ar trebui, conform cerinţelor tratatului, să fie mai mic de 3% din PIB. La o analiză a cifrelor, observăm că economia noastră se încadrează în această cerinţă doar pînă în anul 2007. Pe toată perioada crizei, cifrele sînt mai mari decît cerinţa standard, ajungînd în anul 2009 chiar la un maximum nedorit de 8% din PIB. Şi acest criteriu este ratat.
 
Datoria publică este un criteriu ce ar trebui să se încadreze într-un procent mai mic de 60% din PIB. Este singurul criteriu pe care economia noastră pare că îl îndeplineşte. Cel puţin din punct de vedere statistic – deoarece ne situăm sub acest prag cu o cifră, să zicem, în anul 2011, de 33,3%. Discuţia despre datoria publică a ţării noastre merită însă cîteva completări. Eu spun că este mare în raport cu posibilităţile de rambursare ale ţării. De asemenea, este într-o viteză de creştere foarte mare, dacă vom ţine cont că, în 1989, ţara nu era deloc îndatorată. Este mare şi prin serviciul pe care-l impune ţării, şi creşte în fiecare moment, alimentînd cu bani un stat profund corupt, plin de clientelism şi cu un aparat funcţionăresc numeros şi parazitar. În mărime relativă, adică exprimat ca procente în PIB, acest indicator creşte în permanenţă prin reducerea PIB-ului. Practic, chiar dacă nu mai contractează datorii noi, economia noastră nu va mai îndeplini criteriul, prin simpla permanentizare a recesiunii sau prin creşterea foarte înceată a PIB. 
Cursul de schimb faţă de euro este următorul indicator. Trebuie să se situeze într-o marjă de +/- 15% apreciere/depreciere faţă de euro pentru cel puţin doi ani, fără a fi nevoie de intervenţia Băncii centrale pentru a-l menţine. La o analiză a datelor statistice, vom observa că leul se încadrează în banda cerută de fluctuaţie, numai că aceasta s-a obţinut prin intervenţia permanentă a Băncii Naţionale a României. Cursul de schimb valutar se află în continuare sub o presiune foarte mare, exercitată de către deficitul de cont curent şi dependenţa de importuri. Economia noastră este lipsită de competitivitate, iar păstrarea unui culoar stabil pentru moneda naţională s-a realizat cu eforturi foarte mari.
 
Rata nominală a dobînzii pe termen lung este un indicator care trebuie să nu depăşească cu mai mult de 2% media ratelor nominale ale dobînzii pe termen lung din trei state membre ale UEM care au cele mai scăzute inflaţii. Or, în acest caz, tocmai datorită crizei economice, indicatorul este într-o continuă scădere în UE 17. În anul 2007, România înregistra o cifră de 7,1%, iar UE 17 o cifră de 4,03%. Este cea mai importantă apropiere a României de cerinţele enunţate de Tratatul de la Maastricht. Evident, fără a îndeplini criteriul. 
Se impune, deci, o relansare a procesului de aderare la moneda unică euro. Numai că, de această dată, este nevoie de mai multă atenţie în gîndirea viitorului plan. Nici un proiect nu poate fi valabil, dacă nu vom ţine seama de realităţile economiei noastre, şi nu de poezii despre ce frumos va fi atunci cînd noi, românii, vom ţine în mînă moneda euro. Cifrele ne semnalează că planul iniţial a fost unul extrem de ambiţios, şi a eşuat nu neapărat din cauza crizei, ci, pur şi simplu, pentru că economia noastră se află cu mult în urma economiilor europene. Nu numai că sîntem mult mai puţin dezvoltaţi, dar pur şi simplu nu funcţionăm după aceleaşi principii. Analiza noastră ne dezvăluie că o eventuală aderare la moneda unică – să zicem în lipsa crizei – ar fi produs ţării noastre prejudicii uriaşe legate de scăderea bruscă a nivelului de trai, prin creşterea preţurilor, scăderea competitivităţii şi adîncirea decalajelor. 
 
Exemplul Greciei – o ţară care a forţat intrarea în eurozonă – este edificator. Spun asta deoarece mecanismul de funcţionare a unei uniuni economice şi monetare are două feţe. Este vorba despre avantaje, stabilitate şi bunăstare – dacă economia luată în discuţie este compatibilă, simetrică faţă de zona monetară – şi despre adîncirea decalajelor şi a dezechilibrelor, dacă economia luată în discuţie este asimetrică faţă de zona monetară. Noi ştim foarte bine ce probleme avem. Este vorba, dincolo de cele amintite mai sus, despre un sector economic de stat încă foarte important, despre generalizarea corupţiei în zona politică, dar nu numai, despre existenţa unei uriaşe economii subterane, de 30-40% din PIB, probleme majore legate de ceea ce se cheamă buna guvernanţă, libertatea justiţiei, stabilitatea politică şi, în general, modul în care se exercită puterea. România şi economia sa nu sînt performante, nivelul PIB-ului pe cap de locuitor fiind la mai puţin de jumătate faţă de ţările UEM. Ţara noastră este prost administrată şi prost guvernată. Clasa politică nu a crezut niciodată într-un destin democratic şi prosper al ţării. Există unităţi administrativ-teritoriale care nu pot să-şi plătească singure cheltuielile cu salariaţii, în timp ce primarii lor se plimbă în maşini de sute de mii de euro şi nu îi întreabă nimeni de unde le au. 
 
În aceste condiţii, a vorbi, la modul serios, despre avantajele trecerii la moneda euro pare a fi o utopie. Spun aceasta deoarece, în acest caz, influenţarea în bine a procesului nu mai depinde de capacităţile noastre de negociere sau de bunăvoinţa politică a unui stat prieten, membru al UEM. Legile economice nu iartă, iar Robert Mundell a primit Premiul Nobel pentru economie pentru fundamentarea teoretică a mecanismului de construcţie a unei zone monetare optime. 
În contextul discuţiei, cred că termenul stabilit de noul plan de trecere la moneda unică este cel mai puţin important. Putem să ne gîndim la 2020, sau chiar mai departe. Pînă la urmă, cel mai important lucru rămîne rezolvarea tensiunilor şi a problemelor amintite şi compatibilizarea deplină a economiei şi a societăţii româneşti cu spaţiul european. Entuziasmul de tip utecist, revoluţionar nu are ce căuta în calculele reci, chiar statistico-matematice, ale integrării. 
Cred că elaborarea unui set complex de criterii de convergenţă reală ar ajuta mult România să-şi determine cu exactitate potenţialul. Deşi Tratatul de la Maastricht nu nominalizează aceste criterii, o putem face noi. Ele trebuie să fie bine corelate cu setul de criterii nominale, să vină în completarea acestora, şi mai ales să fie corect judecate în timp ca evoluţie, şi în corelaţie cu realităţile din ţară. Specialiştii ştiu că un asemenea set complex de criterii, odată elaborat, poate spune despre noi mai multe chiar decît setul de criterii nominale. Este vorba despre indicatori care oferă o viziune complexă asupra populaţiei, a PIB-ului, mărimea guvernului, număr de salariaţi, export, import, venituri ale gospodăriilor, cîştiguri salariale, costul forţei de muncă, economisire internă, cerere, absorbţia fondurilor europene, presiune fiscală ş.a.m.d. (Vezi şi excelentul studiu al lui Emil Dinga – „Un set necesar şi suficient de criterii reale de convergenţă economică“, pe www.edinga.ro.) 
 
Robert Mundell – fondatorul teoriei zonelor monetare optime – spunea că monedele sînt ca planetele, existînd tendinţa naturală ca, pe măsură ce una creşte foarte mult, celelalte să-şi adapteze mersul, gravitînd în jurul său. Cu toate problemele legate de criza economică, Uniunea Economică şi Monetară Europeană este cel mai grandios proiect de apropiere pe cale paşnică şi de construcţie a unui spaţiu comun economic şi politic pe care l-a cunoscut istoria. Este vorba de sute de ani de schimburi economice şi culturale – care este posibil să se finalizeze printr-o uniune politică. Ne-am obişnuit să spunem despre ei că sînt un club select. De fapt, este mai mult de atît. Europa este, alături de aliatul său strategic, SUA, centrul economic şi civilizaţional al lumii în care trăim. 
 
Nu în ultimul rînd, trebuie să discutăm şi despre suportul politic al unui asemenea plan de trecere la moneda unică. Deşi politica românească arată azi ca o mulţime vidă, se poate încerca un fel de apropiere a liderilor politici principali care, de ce nu, ar putea să-şi asume noul plan. Spun asta deoarece este vorba despre retragerea statului din economie şi alte reforme care cer timp, calcule şi angajamente politice. Dacă nu se acţionează cu voinţă fermă, România poate să nu îndeplinească niciodată criteriile de adoptare a monedei unice. 
 
Dorel Dumitru CHIRIŢESCU este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.