Pentru că virusul Ebola cuprinde un teritoriu tot mai mare din Africa, mulţi se întreabă dacă e momentul să se administreze medicamente şi vaccinuri netestate. Avînd în vedere faptul că boala poate ucide pînă la 90% dintre victimele sale – o rată a mortalităţii mai mare decît cea din ciuma bubonică –, pare a nu fi prea mult de pierdut din destinderea normelor clinice. Dar sugestia ridică probleme etice dificile – şi urgenţa situaţiei nu lasă prea mult timp pentru deliberări. 

Unul dintre motivele pentru care nu există nici o vindecare dovedită sau vaccinuri pentru febra hemoragică Ebola este şiretenia bolilor transfrontaliere. Aceste virusuri se transmit de la populaţii animaliere, care pot acţiona ca purtători în care germenii patogeni se pot dezvolta şi pot suferi mutaţii, creînd dificultăţi cercetătorilor să ţină pasul cu variaţiile bolii.

Dar un alt motiv este interesul în scădere al companiilor farmaceutice de a fabrica vaccinuri. Într-adevăr, doar patru companii mai fac astăzi vaccinuri, comparativ cu 26 de companii cu 50 de ani înainte. Acestea ştiu că profitul va fi relativ mic, datorită timpului îndelungat de intrare a produsului pe piaţă, rezultat în urma îndelungatului proces de manufacturare (deşi metode noi şi mai rapide oferă oarecare speranţă). 

Neîncrederea publică în vaccinuri a jucat, de asemenea, un rol major în această scădere. La sfîrşitul anilor ’90, neîncrederea publică s-a manifestat printr-o reacţie violentă la vaccinurile contra pojarului, oreionului şi rubeolei. În mod similar, un sondaj al Academiei de Medicină din New York, din 2004, a arătat că de două ori mai mulţi oameni erau îngrijoraţi în legătură cu efectele secundare ale de mult acceptatului vaccin antivariolă, decît de boala în sine.  

Lipsa de gravitate a unor boli infecţioase precum vărsatul de vînt a contribuit la creşterea gradului de nepăsare în ce priveşte riscurile refuzului vaccinării. Abia atunci cînd o epidemie chiar izbucneşte, oamenii se răzgîndesc brusc şi cer producerea şi distribuirea rapidă a vaccinurilor. Acesta este, probabil, un lucru bun, dar, în acelaşi timp, nerealist.

Compania farmaceutică britanică GlaxoSmithKline a anunţat recent că, împreună cu US National Institute of Allergy and Infectious Diseases, pregăteşte un vaccin experimental pentru Ebola. Dar acesta de-abia intră în faza I a studiilor clinice pentru a-i testa toxicitatea. Cu încă două faze ale studiilor clinice în faţă, vaccinul nu va fi gata pentru a fi dat în folosinţă înainte de 2015.

Durata perioadei de studii clinice a generat plîngeri la adresa birocraţiei excesive. Dar asemenea critici sînt nefondate, avînd în vedere potenţialul de a provoca îmbolnăviri serioase sau chiar deces pe care medicamentele propuse îl au. Într-adevăr, studiile din faza I – primele studii pe om – sînt foarte riscante şi complicate din punct de vedere etic, ceea ce înseamnă că trebuie tratate cu grijă maximă. 

În 2006, faza I a studiilor clinice pentru medicamentul TGN 1412 a trebuit să fie suspendată cînd acesta le-a cauzat insuficienţa mai multor organe voluntarilor înainte sănătoşi, unii dintre ei abia scăpînd cu viaţă. Farmacologul Trevor Smart de la University College din Londra crede că aceştia nu se vor mai vindeca vreodată.  

Dar ce se întîmplă cînd o populaţie e deja bolnavă? În 1996, în timpul unei epidemii majore de meningită în Nigeria de Nord, compania de medicamente Pfizer i-a aprovizionat pe doctori cu antibioticul oral Trovan, care era testat în paralel cu un alt medicament, Ceftriaxon. 11 copii au murit în timpul testărilor cu Trovan, iar alţii au rămas cu dizabilităţi pe viaţă. Totuşi, rata mortalităţii la studiile cu Trovan era mult mai mică decît cea a meningitei netratate, fiind un argument pentru administrarea medicamentelor netestate pentru Ebola de azi. 

De fapt, Organizaţia Mondială a Sănătăţii deja a considerat etică folosirea serului experimental ZMapp – un amestec de anticorpi genetic proiectaţi care să-i ajute pe pacienţi să se lupte cu boala. ZMapp nu a ajuns la studiile clinice pe oameni şi încă nu i s-a dat licenţa de către US Food and Drug Administration.  

După cum stau deocamdată lucrurile, există doar cîteva doze de ZMapp, şi vor trece luni pînă să se creeze chiar un stoc limitat. Ceea ce suscită o altă dilemă: cine să aibă acces la asemenea resurse limitate? 

Primele trei doze din ZMapp au fost administrate misionarilor americani Kent Brantly şi Nancy Writebol, care s-au vindecat, şi preotului spaniol Miguel Pajares, care a murit între timp. Unii au oferit o justificare practică selecţiei mult criticate a lui Brantly şi Writebol: pare logic să-i tratezi întîi pe cei care lucrează în domeniul sănătăţii, ca aceştia, la rîndul lor, să-i poată ajuta pe alţii. Dar această argumentaţie s-a prăbuşit cînd a fost selectat şi Pajares, în vîrstă de 75 de ani.  

Credibilitatea aserţiunilor cum că raţiunile de ordin practic au fost cele care au determinat selecţia, a fost, într-o oarecare măsură, revitalizată de decizia de a asigura dozele, şi unor doctori africani. În orice caz, stocul disponibil de ZMapp a fost epuizat. 

Este important de reţinut că pînă şi argumentele pragmatice în legătură cu distribuirea resurselor medicale limitate pot fi controversate. În al Doilea Război Mondial, cînd doctorii militari au fost obligaţi să distribuie dozele de penicilină, au hotărît să acorde prioritate celor care sufereau de boli cu transmitere sexuală, care se puteau întoarce mai repede pe cîmpul de luptă. Dar mulţi au susţinut că cei care au fost răniţi în lupte ar fi meritat mai curînd să li se administreze primii dozele. 

Punînd accentul pe latura morală a alocării tratamentului pentru Ebola, poate fi dezbătut de ce nu au fost africanii selectaţi pentru el, în locul occidentalilor, avînd în vedere că sistemele de sănătate ale Africii sînt mai puţin în măsură să combată boala. Dar altcineva poate aduce contraargumentul că lucrătorilor occidentali din domeniul medical li se cuvine prioritatea asupra tratamentului pentru că s-au expus voluntar bolii, pentru a-i ajuta pe cei care nu aveau de ales. 

Asemenea argumente fac imposibilă o înţelegere. Mai mult, folosirea criteriilor sociale, în locul celor medicale, pentru distribuirea tratamentelor poate fi o pantă alunecoasă. E suficient numai să ne amintim celebrul comitet „al lui Dumnezeu“ din Seattle, care, la începutul anilor ’60, a stabilit accesul – pe atunci limitat – la dializă pe criterii precum veniturile, implicarea în chestiuni bisericeşti, şi chiar apartenenţa la Cercetaşi. Folosirea criteriilor sociale pentru administrarea tratamentelor a fost prost privită de atunci încoace. Şi pe bună dreptate.  

Donna Dickenson este profesor emerit de etică medicală la University of London şi autoarea volumului Me Medicine vs. We Medicine. 

© Project Syndicate / Institute for Human Sciences, 2014 

www.project-syndicate.org 

traducere de Iaromira POPOVICI