- interviu cu scriitorul Mariusz SZCZYGIEL -

De mai mulţi ani, scriitorul şi jurnalistul polonez Mariusz Szczygiel s-a concentrat asupra caracterului naţional al cehilor, precum şi asupra simţului umoristic specific acestora. Numeroasele sale documentări făcute în Republica Cehă au rodit în cele cîteva cărţi pe care le-a publicat, cea mai renumită dintre ele fiind Gottland,cu care de altfel a cîştigat Premiul Cărţii Europene (European Book Prize, 2009). I-a luat destul de mult timp să înţeleagă de ce a început să scrie despre această ţară. "Doar cu ajutorul psihoterapeutului meu am reuşit să descopăr adevărul de ce îi apreciez pe cehi. Cînd scriu nuvele şi reportaje despre istoria Cehoslovaciei, despre personaje - de tipul orwellian-kafkanian - care mă fac să mă cutremur, scriu, de fapt, despre mine însumi" - afirmă Mariusz Szczygiel.

În noua ta carte, Láska nebeská („Iubire divină“), care tocmai a ieşit de sub tipar în limba poloneză, menţionezi că cehii au fost creaţi cu scopul de a înălţa spiritul polonezilor. Ce văd polonezii atît de distractiv la cehi?

În primul rînd – limba. Polonezii găsesc o mulţime de subiecte de glumă în limba cehă. De exemplu, expresia cehească Láska nebeská („Iubire divină“) în poloneză se traduce ca „bagheta albastră“. Pe de altă parte, cuvîntul láska („iubire“) poate fi tradus şi ca „tînără zveltă“ sau „organ sexual masculin“. Cînd aud vorbindu-se limba cehă, mă apucă un orgasm metafizic.

Cînd polonezii nu înţeleg ceva, folosesc expresia „este ca într-un film ceh“. Anul acesta, la festivalul de film de la Karlovy Vary, regizorul ceh Marek Najbrt a prezentat pelicula intitulată Polski Film. Potrivit criticilor cehi, polonezii nu-i pot înţelege nuanţele. Sîntem cumva condamnaţi la un fel de neînţelegere naţională cu iz patriotic?

De fapt, acesta este motivul pentru care sînt atît de implicat în toate aceste acţiuni. Mă simt ca un fel de traducător al culturii cehe. Unii traduc cărţi în alte limbi; despre mine îmi place să cred că traduc cultură. Nu lucrez doar în beneficiul Poloniei, ci al întregii Europe, deoarece cărţile mele sînt tipărite şi în alte ţări. Referitor la filme, un prieten mi-a trimis recent o carte interesantă despre afişe de film din perioada cehoslovacă. Iată cîteva exemple. Filmul cehoslovac Magazinul de pe Strada Mare, care a cîştigat de altfel un premiu Oscar, este descris într-un afiş polonez ca fiind o „dramă psihologică“, dar, într-un afiş cehoslovac, acelaşi film este prezentat ca o „tragicomedie“. Filmul lui Miloˇs Forman, Iubirile unei blonde, este descris în Polonia ca fiind o „reuşită dramă psihologică“, în schimb în Cehoslovacia este recomandat ca o „comedie“. Pe afişul ceh al filmului Morgiana este imaginea unei femei care rîde; pe cel polonez, o femeie îngrozită, avînd deasupra sa simbolul morţii – un craniu şi oase încrucişate.

Polonezii sînt interesaţi de literatura, teatrul şi filmul ceh, iar în cărţile tale aminteşti despre Bohumil Hrabal, Jaroslav Hasek, Ota Pavel şi, de asemenea, despre filmele lui Jan Sverák şi Petr Zelenka. Au toţi aceşti autori un numitor comun care să explice interesul polonezilor faţă de ei?

În Polonia, noi considerăm că aceşti autori şi regizori nu iau viaţa prea în serios. Ideea că trebuie să existe o anumită distanţare faţă de creaţie şi chiar un pas în plus faţă de propria persoană constituie baza culturii cehe. De exemplu, pe vremea cînd Alphonse Mucha era considerat cel mai faimos pictor ceh, ca semn de recunoaştere a poziţiei sale el a fost solicitat să deseneze imaginea primelor bancnote, după ce Cehoslovacia şi-a declarat independenţa de stat, în 1918. Pe bancnota de 100 de coroane, el şi-a imortalizat soţia, Maruska, iar pe cea de 10 coroane – fiica, Jarka. Apreciez cu adevărat acest lucru, pentru că demonstrează din nou faptul că cultura cehă nu este foarte pompoasă. Poţi să-ţi imaginezi vreo altă ţară în care cineva şi-ar pune chipul neamurilor pe bancnote? Polonia – nici vorbă. Bancnotele trebuie să aibă imaginea unor eroi!

Desigur, ştiu că cultura cehă îşi are propriile elemente intrinseci de religie, metafizică, tristeţe sau elemente lirice etc., dar aceste lucruri nu îi interesează pe majoritatea polonezilor. Noi sîntem atraşi de latura veselă a cehilor. Ceea ce încerc să explic este că veselia poate fi de multe ori rezultatul unei amărăciuni şi poate fi interpretată metaforic ca o barcă de salvare, ca o formă de autoapărare.

Subiectul noii tale cărţi se referă la faptul că mentalitatea cehă înnobilează fiecare zi, deoarece cehii nu cred în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte. De ce acest fapt îi afectează atît de tare pe polonezi, care sînt în majoritate religioşi?

Din vîrful localităţii Boruvková hora (Muntele afinelor), situat pe masivul Zlaté Hory (Munţii de aur), se poate vedea frontiera ceho-poloneză. Acolo există un bufet, pe ale cărui ziduri sînt inscripţii bilingve. În fiecare zi, proprietarii bufetului afişează numele sărbătorii din ziua respectivă, omagiată în fiecare dintre ţări: o aşa-numită „zi a numelui“, sărbătorită atît în Republica Cehă, cît şi în Polonia. Prietenul meu a fost acolo de cîteva ori. Într-o zi, tipul care era la bufet l-a chemat în camera din spate şi i-a arătat un afiş cu inscripţii în ambele limbi, care a trebuit să fie dat jos de pe peretele sălii de mese şi pus deoparte, la cererea mai multor turişti polonezi. Ştii ce scria pe el şi ce i-a înspăimîntat pe conaţionalii mei aşa de tare? Citez: „Mănîncă şi bea cît timp eşti viu; după moarte nu vei mai avea astfel de bucurii“. Deci, pe scurt, noi sîntem catolici şi considerăm că avem dreptul de autor asupra adevărului absolut şi că religia catolică are răspunsul la toate întrebările. Mai mult de atît, cum şi-ar putea cineva permite să nu creadă în Dumnezeu? Se consideră oare cehii mai buni decît noi, doar pentru faptul că nu se tem de Dumnezeu? Ăsta da curaj.

Predilecţia cehilor pentru o viaţă simplă, de zi cu zi, se împleteşte cu o anumită tentă de comoditate. Cuvîntul favorit al cehilor este „pace“. În timp ce polonezii sînt nişte luptători, cehii au ales mereu calea cea mai simplă. Acest lucru a fost confirmat şi prin evenimentele luptei împotriva comunismului, care au culminat cu aşa-numita Revoluţie de Catifea. A fost una dintre ultimele ţări în care a căzut Cortina de Fier...

Pe scurt, pentru cehi, Revoluţia de Catifea s-a împlinit prin intermediul altcuiva. Normal că atunci cînd comunismul s-a sfărîmat pretutindeni în Europa, a ajuns să se prăbuşească şi în Cehoslovacia. Este interesant faptul că în data de 4 iunie 1989, cînd în Polonia se desfăşurau primele alegeri parlamentare libere, necomuniste, în Cehoslovacia Václav Havel se afla încă în puşcărie.

Filmul Fiinţe ciudate, realizat de regizorul cehoslovac Fero Fenic, zugrăveşte ultima noapte de comunism. Fenic a anticipat acea noapte, deoarece filmările au început încă din februarie 1989, dar – după cum susţine el – nici unul dintre actorii cehi distribuiţi în film nu a acceptat să joace un rol principal, aşa că aceste roluri au ajuns să fie interpretate de actori polonezi.

O prietenă mi-a povestit că, în acele zile memorabile din noiembrie 1989, bunicii ei se aflau într-un tramvai, în zona Pieţei Wenceslas. Era ziua ei de naştere, împlinea 3 ani, şi bunicii îi aduceau un tort. Deşi aceştia au realizat că în piaţă se desfăşurau evenimente de însemnătate istorică, ei nu au coborît din tramvai, motivînd că fetiţa îi aştepta să vină cu tortul. În plus, bunica a precizat: „oricum vom vedea totul la televizor“.

Polonezilor le plac subiecte de genul eroism, curaj, patriotism. Aceste concepte nu înseamnă mare lucru pentru cehi. Aveţi vreo explicaţie pentru acest fapt?

Doamne fereşte!, nu este deloc adevărat că aceste concepte nu au o însemnătate mare pentru cehi. Poate ei au devenit notorii doar pentru faptul că nu vorbesc despre aceste lucruri. Cehilor nu le place să vorbească în mod direct despre patriotism, dar patriotismul lor este exprimat destul de evident prin grija pe care o poartă oraşelor şi satelor lor, care arată ca şi cum ar fi desprinse din poveştile cu zîne pentru copii.

Chiar şi crezul cehilor în personajul ireal Jára Cimrman – un geniu ceh care poate fi comparat doar cu Leonardo da Vinci – este o formă de manifestare a patriotismului. Cehii sînt singura naţiune din lume care a creat un erou inexistent, de care sînt extrem de mîndri. Patriotism nu înseamnă neapărat numai lupta pentru patrie.

Consideri că, în ciuda acestor diferenţe culturale, există măcar o şansă ca Iubire divină să nu rămînă doar o stradă cu sens unic pentru polonezi?

Probabil că va rămîne de fapt aşa cum spui. Un semn bun este acela că, după ce au vizitat Polonia în timpul Campionatului european de fotbal, o mulţime de cehi au afirmat: „polonezii sînt nemaipomeniţi, au pregătit totul perfect“. Probabil că acesta e doar un mic pas: cîţiva cehi au început să ia Polonia în serios. 

Interviu realizat de Martina BULÁKOVÁ 

articol apărut în Presseurop.eu