Cînd i-am spus unui prieten că tocmai am scris o carte despre moralitate și politică externă, mi-a răspuns în glumă: „Trebuie că e o carte foarte scurtă“. Un atare scepticism e o reacție normală. O căutare în Internet scoate la iveală surprinzător de puține cărți despre modul în care viziunea morală a președinților SUA le-a influențat politica externă. După cum observa odinioară eminentul politolog Michael Walzer, în studiile universitare de Relații internaționale de după 1945, „argumentul moral contravenea regulilor disciplinei îndeobște practicate“.

Motivele pentru un astfel de scepticism păreau evidente. În vreme ce istoricii au scris despre excepționalismul și moralismul american, diplomați realiști precum George F. Kennan – părintele doctrinei americane de „îngrădire“ din timpul Războiului Rece – au avertizat asupra neajunsurilor tradiției americane moralist-legaliste. Relațiile internaționale sînt un domeniu anarhic și nu există vreun guvern pe lumea asta care poate asigura ordinea. Statele trebuie să-și asigure propria apărare, iar cînd e în joc supraviețuirea, scopul scuză mijloacele. Unde nu e loc pentru alegeri rezonabile, nu se poate vorbi de etică. După cum spun filozofii „«trebuie» implică «poate»“. Nimeni nu-ți poate reproșa că nu faci imposibilul.

Pornind de la această logică, a combina etica și politica externă e o greșeală categorială, e ca și cum ai întreba dacă un cuțit sună bine – nu dacă taie bine; sau dacă o mătură dansează mai bine decît una care costă mai mult. Astfel, cînd evaluăm politica externă a unui președinte ar trebui să întrebăm pur și simplu dacă a dat rezultate, nu dacă a fost morală.

Chiar dacă acest punct de vedere are anumite merite, el omite întrebări critice, prin simplificare excesivă. Absența unui guvern mondial nu înseamnă absența totală a unei ordini internaționale. Anumite teme de politică externă sînt legate de supraviețuirea unui stat-națiune, dar cele mai multe nu sînt. De exemplu, după cel de-al Doilea Război Mondial, SUA au fost implicate în mai multe războaie, fără ca vreunul dintre acestea să fi fost necesar pentru supraviețuirea Statelor Unite. Iar multe alegeri importante de politică externă cu privire la drepturile omului, la schimbările climatice sau la libertatea mediului online nu implică cîtuși de puțin războaie.

Într-adevăr, cele mai multe probleme de politică externă presupun un arbitraj între valori care implică alegeri, nu aplicarea unei formule rigide din categoria „rațiuni de stat“. Un oficial francez cinic mi-a spus odată: „Numesc bun ceea ce este bun pentru Franța. Considerentele morale sînt irelevante“. Nu părea să realizeze că propria sa declarație era, în fond, un raționament moral. E tautologic – sau, în cel mai bun caz, banal – să spui că toate statele încearcă să acționeze în vederea interesului național. Ceea ce contează e modul în care conducătorii aleg să definească și să urmărească interesul național în diferite circumstanțe.

Mai mult, că ne place sau nu, americanii emit în permanență judecăți morale despre președinți și politici externe. Chiar și înainte de faimosul apel telefonic prin care îi cerea președintelui Ucrainei un favor, comportamentul administrației Trump a adus problema moralității și politicii externe din domeniul teoriei pe prima pagină a ziarelor. Astfel, după asasinarea, în 2018, a jurnalistului disident saudit Jamal Khashoggi în consulatul țării sale din Istanbul, lui Trump i s-a reproșat că a ignorat dovezile clare ale unei crime brutale, pentru a menține bunele relații cu prințul moștenitor al Arabiei Saudite.

Publicația liberală New York Times a etichetat declarația lui Trump în legătură cu Khashoggi ca fiind „de un mercantilism necruțător și oarbă în fața faptelor“, în vreme ce conservatorul Wall Street Journal a scris: „Nu ne vine în minte nici un președinte, nici chiar pragmaticii radicali Richard Nixon sau Lyndon Johnson, care să fi fost capabil să dea o declarație publică de felul acesteia fără să evoce măcar ornamental valorile și principiile imuabile ale Americii“. Petrolul, vînzările de arme și stabilitatea regională sînt interese naționale, dar la fel sînt și valorile și principiile care fac America atît de atrăgătoare. Cum le putem combina?

Din păcate, multe dintre judecățile cu privire la etică și la politica externă contemporană a SUA sînt arbitrare și superficiale, iar dezbaterea actuală se concentrează prea mult asupra personalității lui Trump. Noua mea carte Do Morals Matter? încearcă să remedieze asta, arătînd că unele dintre acțiunile lui Trump nu sînt fără precedent în rîndul președinților americani de după cel de-al Doilea Război Mondial. După cum îmi spunea odată un reporter înzestrat, „Trump nu e unic, este extrem“.

Mai mult decît atît, noi, americanii, avem rareori o idee clară asupra criteriilor după care evaluăm o politică externă. Lăudăm un președinte precum Ronald Reagan pentru claritatea morală a declarațiilor sale, de parcă bunele intenții frumos exprimate ar fi suficiente pentru a emite judecăți morale. Woodrow Wilson și George W. Bush au dovedit însă că bunele intenții pot duce la rezultate greșite din punct de vedere moral, în lipsa mijloacelor adecvate de punere în practică – cu exemplul Tratatului de la Versailles de după Primul Război Mondial sau al invaziei Irakului din timpul lui Bush. Or, un președinte trebuie evaluat numai după rezultate. Unii observatori sînt de părere că încheierea războiului din Vietnam i se datorează lui Nixon. De fapt, el a sacrificat 21.000 de vieți americane pentru a salva aparențele printr‑un așa-numit „interval decent“, care s-a dovedit a fi doar un popas efemer al drumului spre înfrîngere.

Un bun raționament moral trebuie să fie tridimensional, să pună în balanță intenții, consecințe și mijloace. Acesta e modul în care ar trebui evaluată o politică externă. Mai mult, pe lîngă activitățile intens mediatizabile, precum ajutarea unui disident sau a unui grup persecutat dintr-o țară străină, o politică externă morală trebuie să aibă în vedere și menținerea unei ordini instituționale care să încurajeze interesele morale. În plus, trebuie luate în considerare și consecințele morale ale „non-acțiunilor“, și amintim aici disponibilitatea președintelui Harry S. Truman de a accepta un impas și sancțiuni pe plan de politică internă, în loc să urmeze recomandarea generalului Douglas MacAr-thur de a folosi arme nucleare, în timpul Războiului din Coreea. Pentru a cita faimoasa observație a lui Sherlock Holmes, putem învăța multe lucruri pornind de la faptul că un cîine nu latră.

Inutil să mai spunem, etica nu va juca nici un rol în dezbaterile de politică externă care vor urma anul acesta. Trebuie să admitem că folosim întotdeauna raționamente morale în evaluarea politicii externe și trebuie să învățăm să facem asta cît mai bine.

Joseph S. Nye, Jr. este profesor la Universitatea Harvard şi autor al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump.

© Project Syndicate, 2020, www.project-syndicate-org

traducere de Matei PLEŞU

Foto: George F. Kennan (sus), Woodrow Wilson (mijloc), George W. Bush (jos) - wikimedia commons