Teama că o „lebădă neagră“ va pune la încercare capacitățile de management al crizei ale Uniunii Europene s-a aflat, ani de-a rîndul, în creștere. Odată cu răspîndirea coronavirusului COVID-19, aceste s-au adeverit – și încă nu e sigur dacă UE va reuși să facă față pandemiei.

Epidemia COVID-19 nu e doar un simplu test de anduranță. Pentru început, e probabil că va afecta întreaga lume și că va duce la o încetinire sincronizată a creșterii economice sau chiar la recesiune. Recesiunile sincronizate sînt practic întotdeauna mai profunde și mai de durată decît crizele care afectează economiile individuale – și lovesc cu precădere economiile deschise, cum este cea europeană.

Deoarece fiecare dintre statele membre UE se confruntă cu un șoc major, ele vor fi în mai mică măsură capabile să se ajute reciproc decît au fost în timpul crizei zonei euro începută în 2010 – ceea ce agravează problema. Fără îndoială, Italia a avut cel mai mult de suferit, pînă acum. Dar pattern-urile de transmitere întîlnite pînă acum în alte părți ale lumii arată că virusul COVID-19 va continua să se răspîndească pe întinsul întregii Europe, creînd fiecărei țări dificultăți tot mai mari.

Desigur, e imposibil de spus exact cum va evolua epidemia. Dar această incertitudine va accentua scăderea economică, deoarece va submina investițiile și consumul privat.

Virusul a perturbat deja rețelele de aprovizionare și a încetinit co­merțul global, cu efecte negative previzibile asupra veniturilor cor­po­rațiilor și locurilor de muncă. Domeniile turismului și al transporturilor au fost deosebit de afectate, nu doar din cauza restricțiilor de călătorie impuse de guvern, dar și din cauza „distanțării sociale“ și a limitării deplasărilor voluntare. Ca urmare, cererea e, în general, în declin, ceea ce se reflectă și în căderea prețurilor petrolului – un indicator tipic al recesiunii globale.

Desigur, consecințele unui șoc nefast precum COVID-19 ar putea fi de scurtă durată, chiar dacă dureroase. Dar, în vreme ce China pare să stăpînească situația noilor contaminări, numărul cazurilor de îmbolnăvire continuă să crească în restul lumii. Dacă asta nu se va schimba rapid, urmările economice vor fi mai mult decît temporare.

Scenariul mai probabil este că virusul COVID-19 va testa trăinicia sistemelor de sănătate publică, a relațiilor de muncă și a mecanismelor de solidaritate, formale și informale, pe întinsul întregii UE. Iar dacă pandemia nu e contracarată de o strategie promptă și energică, e posibil ca efectele sale să fie de lungă durată, mai ales dacă se declanșează mecanismele de amplificare.

Astfel de mecanisme acționează îndeobște prin intermediul sectorului financiar. Vestea bună este că, datorită unor reglementări îmbunătățite, băncile sînt mai bine capitalizate decît în 2008, cînd a izbucnit cea mai recentă criză financiară globală. Unele țări sînt încă foarte slăbite, iar reziliența întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri) rămîne incertă. În sectorul de producție, IMM-urile au deja de suferit. În cazul unei crize prelungite, daunele pe care acestea le vor suferi se vor reflecta în bilanțurile băncilor.

În UE, capacitatea de a reacționa eficient și de a face față daunelor inevitabile (inclusiv celor derivate din scăderea globală a cererii) variază de la țară la țară. Dar măsurile ad-hoc unilaterale au un potențial limitat chiar și în țările relativ bine poziționate. O acțiune coordonată – în special pe frontul politicilor fiscale – ar fi mult mai eficientă.

Ceea ce nu înseamnă că statelor membre trebuie să li se permită, pur și simplu, să practice deficite bugetare mai mari. Chiar dacă o astfel de măsură ar ajuta – nu în ultimul rînd prin ameliorarea relațiilor dintre UE și cetățenii săi –, ea ar afecta prima de risc a anumitor țări (după cum a arătat-o cazul Italiei). Am învățat, cu un deceniu în urmă, că așa ceva ar putea amenința însăși existența zonei euro și ar duce la segmentare financiară, acutizînd criza. Punînd la dispoziție lichidități acolo unde este nevoie, politica monetară poate ajuta în mai multe feluri. De exemplu, cei care elaborează astfel de politici ar putea condiționa implementarea anumitor operațiuni, în funcție de împrumuturile acordate de bancă IMM-urilor. În general, băncile centrale ar trebui să folosească toate instrumentele disponibile pentru a contrabalansa presiunea provocată de scăderea prețurilor petrolului asupra probabilității inflației.

Ceea ce-i trebuie cu adevărat Uniunii Europene este un stimul fiscal coordonat, amplificat de puterea ei financiară reunită. Și totuși, în prezent, UE nu dispune de nici un instrument activ care să sprijine țările membre în urma șocurilor de amploare comune. Mecanismul European de Stabilitate ar putea fi activat într-un scenariu extrem, dar utilizarea lui ca instrument de gestionare a cererii ar fi inadecvată. Iar Fondul de Solidaritate al UE e prea mic pentru această sarcină.

În aceste condiții, pandemia COVID-19 reprezintă pentru UE o oportunitate de a crea un mecanism puternic de management al crizei, care să cumuleze resursele statelor membre și să le canalizeze spre o politică fiscală coordonată. Ideea unui astfel de „fond de asigurare“ nu e nouă: mai mulți economiști au susținut această idee, după cea mai recentă criză, cînd discuțiile despre reforma guvernării erau în plin avînt.

UE are tendința de a face cele mai mari progrese în vremuri de restriște. Iar milioanele de oameni care trăiesc izolați în Italia, în urma izbucnirii epidemiei COVID-19, stau mărturie că în momentul de față trăim astfel de vremuri. Este momentul ca UE să ia măsuri rapide și coordonate, și să capitalizeze conjunctura actuală în vederea creării instituțiilor de care are nevoie, pentru ca data viitoare să poată lua măsuri chiar mai eficiente.

Actualul context geopolitic ar trebui să întărească motivația UE de a-și spori capacitatea de management al crizei. În 2008 a predominat cooperarea internațională, iar SUA au fost pentru Europa un partener de nădejde. Cînd băncile Europei au avut nevoie disperată de dolari americani, au fost create rapid linii de swap valutar, pentru a asigura stabilitatea financiară.

Astăzi, prin contrast, izolaționismul e în creștere, în frunte cu SUA. Rezervele federale ale SUA nu s-au consultat cu nimeni înainte să implementeze recenta reducere de urgență a ratei dobînzii. În acest context, nici nu vreau să mă gîndesc ce s-ar întîmpla dacă băncile europene ar avea nevoie urgentă de o finanțare în dolari.

COVID-19 ar trebui să fie un avertisment puternic pentru guvernele din întreaga lume. Degradarea mediului înconjurător combinată cu o interconectare economică profundă au făcut ca lumea să fie mai vulnerabilă ca niciodată la șocuri de amploare subite. E datoria UE față de cetățenii săi să se asigure că poate reacționa corespunzător.

Lucrezia Reichlin, fost director de cercetare la Banca Centrală Europeană, este profesor de Economie la London Business School.

© Project Syndicate, 2020 

traducere de Matei PLEŞU