Într-un metrou montréalez ticsit de călători, printre rucsacuri şi feţe obosite de povara zilei, privirea îmi alunecă, din cînd în cînd, spre afişajul electronic al vagonului. Informaţii pe toate gusturile: manşete explozive de ziare şi reviste, starea vremii şi nelipsitele reclame. Un meniu informatic binecunoscut călătorului obişnuit. În staţia Lionel Groulx zăbovim cîteva minute, timp suficient pentru a trage cu coada ochiului la cartea deschisă pe genunchii vecinei de scaun. Nici o idee despre titlu sau autor! La un moment dat, înscrisul de pe display mă face să tresar: „Limita oricărei dureri este o durere mai mare“. (E.M. Cioran) La mii de kilometri de obîrşie, emoţia este firească. Un nume românesc, un compatriot, frizează celebritatea. Vecina, cu gesturi domoale, îşi pune biletul de călătorie drept semn de carte, o închide şi o pune în poşetă, pregătindu-se să coboare, timp suficient pentru citirea titlului şi a autorului: Cahier de Talamanca, E.M. Cioran. Ajuns acasă, am consemnat evenimentul într-o agendă: 11 noiembrie 2001, ora 19,30. A doua zi am cumpărat cartea. 
 
Se amintesc adesea cele trei patrii ale lui E.M. Cioran: „Cea a copilăriei sale, România, cea a limbii sale, Franţa, şi cea a sufletului său, Spania“. Despre România vorbeşte la modul superlativ numai în evocările anilor petrecuţi la Răşinari. Coasta Boacii, Trăinei – cătunul pierdut, groparul cimitirului, chefliii satului, ciobanii cu sclipirile lor de inteligenţă, cîţiva buni prieteni: fraţii Zapraţan şi fraţii Ţincu, familia Barcianu cu tragicul ei destin – iată numai cîteva repere ale unui univers omniprezent în scrierile cioraniene. Părăsirea satului a resimţit-o ca pe o pierdere ireparabilă: „O dezrădăcinare petrecută într-o oră şi jumătate, cît a durat drumul în căruţă, de la Răşinari la Sibiu“. Oraşul i-a dat insomniile şi i-a deschis o carte a întrebărilor al căror răspuns l-a căutat toată viaţa. Lacrimi şi sfinţi nu este nici hagiografie, nici rugăciune, cum ne-ar sugera titlul, este o laică mărturisire: „Scrisul este revanşa creaturii şi răspunsul ei dat unei Creaţii făcute de mîntuială“. O carte care face încă valuri, Schimbarea la faţă a României, a fost scrisă în transă, cu patimă şi orgoliu, inflamînd conştiinţa publică prin virulenţa mesajului. Un insomniac ce poartă „povara lucidităţii“ încearcă să trezească din amorţeală o naţie, o ţară. Izbînda e mereu amînată, strigătul e fără ecou: „Cînd se va evapora apa din sîngele românilor?“ Sanda Stolojan, cea care „i-a împărtăşit, aproape integral, ideile“, îi aminteşte vorbele lui Keyserling din Analiza spectrală a Europei, un fel de motivaţie a apatiei româneşti: „Deficit de energie spirituală“. Ne lipsesc convingerile, adaugă Sanda Stolojan într-o convorbire telefonică. Cioran o corectează: „Românului nu i se cer convingeri, dar mai grav este că-i lipsit de obsesii… Fără obsesii nu există decît capricii… Asta şi este românul – o sumă de capricii“
 
Visul de tinereţe al lui Cioran, influenţat probabil de lecturi, era să moară la Paris, într-un hotel din Cartierul Latin. Sînt arhicunoscute începuturile sale pariziene: student întîrziat, obligat la acest statut pentru obţinerea unei umilitoare cartele de masă, promisiunea unui doctorat pe care nici măcar nu l-a început, chiriaş al unor camere sărăcăcioase (paisprezece ani a stat într-o mansardă de hotel, apoi s-a mutat în mansarda lui!), turul Franţei pe bicicletă, viaţa trepidantă din timpul ocupaţiei germane, prieteniile cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Benjamin Fondane, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, la care se adăuga o mare parte din elita franţuzească a vremii. Cît despre ceilalţi „mioritici“ parizieni – „deşi rădăcinile mă trag înapoi“ –, părerea moralistului e fără echivoc: „Pe români evit cît pot să-i văd; în genere sînt intriganţi şi răspîndesc zvonuri false. În plus, nu sînt de nici un folos pe nici un plan“. 
 
Două decizii fundamentale aveau să-i marcheze definitiv viitorul: refuzul de a se mai întoarce în ţară şi schimbarea idiomului. În anul 1936, într-un sat de lîngă Dieppe, începuse să traducă din Mallarmé, cînd, brusc, se hotărăşte să nu mai scrie în limba maternă, trecînd la limba lui Molière. „Dacă în vorbire nu pot scăpa de accentul meu valah, măcar în scris să mă iau cu ei la întrecere“, iată motivaţia unui orgolios capabil de surprize. Scrie Précis de décomposition, manuscris pe care îl va reface de patru ori, la observaţiile lui M. Lacombe, bun prieten şi un rafinat cunoscător al limbii franceze, care, după ce a citit prima pagină, a adormit în scaun. Verdictul specialistului a căzut ca o ghilotină: „Franceză de metec!“ Raymond Queneau, unul dintre editorii celebri de la Gallimard, îi acceptase manuscrisul în prima variantă, dar românul vrea să se ia la întrecere cu gloriile literare de pe malurile Senei. Răsplata e pe măsura efortului: ajunge unul dintre cei mai mari stilişti ai Franţei, unii critici literari aşezîndu-l de-a dreapta lui Paul Valéry, arhitectul necontestat al frazei. Următoarele volume publicate de E.M. Cioran aveau să-i aducă o binemeritată glorie literară, deşi autorul se îndoieşte de obiectivitatea cititorilor şi a criticii, judecîndu-se cu luciditatea unui autoexilat într-un martiriu permanent. 
 
Toată viaţa pare că şi-a trăit-o călăuzit de propriul gînd: „Să ne cultivăm deficienţele, să nu uităm că mai uşor se piere din excesele unei virtuţi decît din cele ale unui viciu“. Arţagul ce se voia terapie, angoasa existenţială şi plictisul balcanic, oroarea de gloată ascunsă sub masca unei voalate mizantropii („ermit la curent cu mersul trenurilor!“), rătăcitor pe drumurile de ţară din Beauce şi partener de dialog al prostituatelor din Cartierul Latin, salonard ce monopoliza discuţiile şi spaimă a buchiniştilor, un veşnic răzvrătit împotriva tuturor şi, mai ales, împotriva lui însuşi – iată cîteva componente ale unei personalităţi atipice. Nihilismul şi elogiul sinuciderii au rămas armele forte ale panopliei cioraniene. Dacă în nihilism a avut premergători (Nietzsche, unul dintre idoli), sinuciderea a teoretizat-o ca nimeni altul. De cîte ori a vrut să-şi pună teoria în practică, a eşuat „voit“ de fiecare dată. (Paul Celan, unul dintre bunii lui prieteni, a reuşit fără o „pregătire teoretică“!) „Pentru mine sinuciderea a fost întotdeauna o idee, niciodată un impuls“, scrie Cioran, undeva în Caiete. Avea tertipuri originale de a evita gestul funest. Lecturile i-au prins bine. Îi scrie lui Wolf Aichelburg, prieten şi scriitor sibian: „Ca să rezist, citesc Seneca, Epictet, Marc Aureliu, pe scurt antici, mai folositori la necaz decît Părinţii Bisericii“. Muzica era alt leac vindecător de porniri nesăbuite. Asculta fascinat („beţie muzicală“) Variaţiunile Goldberg, considerîndu-l pe Bach „agentul direct al despămîntenirii“. Nocturnele lui Chopin – „singura muzică la care Nietzsche, nebun, mai reacţiona“ – şi Anotimpurile lui Vivaldi răsunau adesea în mansarda pariziană. Răscolitoare doine, ceardaşurile îndrăcite din pustă, sfîşietoare fadouri portugheze, coruri ruseşti – iată un univers sonor izvoditor de nostalgice amintiri. În transă, cu ochii umeziţi de emoţie, ridica spre cer degetul acuzator: „Paradisul n-a avut decît un defect: acela de a nu fi cunoscut lacrimile“. 
 
Spania a fost ţara măririi şi a decăderii, a idealurilor ratate şi a „plictisului rafinat“, cel fără speranţă de izbăvire, a Inchiziţiei şi a lui Don Quijote, cel care voia să mîntuie lumea prin umor. Părea croită pe cîteva obsesii cioraniene. „În 1936 am întîlnit primul spaniol“, scrie undeva. Întîmplare benefică, se pare, din moment ce a trecut de nenumărate ori Pirineii. Ţară a credinţei şi a răzmeriţei cu Dumnezeu, nu putea să nu îl ispitească pe el, indecisul – pendul oscilant între hărţuire şi reconciliere. Spania profundă, religioasă, a descoperit-o, însă, prin intermediul misticilor. „Există un singur dor: dorul de Paradis. Şi poate cel de Spania“, mărturiseşte în Caiete. A fost fascinat de biografia Sfintei Tereza d’Avila, de ardoarea iubirii acestei catolice pentru zeul pe care îl slujea, de speranţa ei într-o „aventură divină“. Miguel de Unamuno, cu al său „sentiment tragic al vieţii“, şi Sfîntul Ioan al Crucii, acel „tăciune aprins în suflarea lui Dumnezeu“, i-au mai atenuat din gîlceava cu divinitatea. „Autobiografia“ lui Ignaţiu de Loyola a trezit în el nebănuite simpatii iezuite, iar cu poeta Maria Zambrano, „fiica spirituală“ a lui Ortega y Gasset, avea să se întîlnească de nenumărate ori, pierduţi în nesfîrşite taclale în cafenelele din Cartierul Latin. L’Homme et le divin şi Précis de décomposition sînt dovada unor certe afinităţi între cei doi gînditori, sclavi ai aceloraşi obsesii: „Universul nopţii şi teroarea originară“.
 
Să fi iubit Cioran aşa de mult această ţară încît el, „parizianul“, dorea să-şi pună capăt zilelor la Talamanca, un sat pierdut în Ibiza? Cred, mai degrabă, că a fost un impuls de moment şi nu un gînd („neagra obsesie“) adînc cugetat, dovadă că la al doilea cîntat al cocoşilor a ezitat să se arunce în mare de pe stîncile colţuroase ale insulei. Întorcîndu-se la Paris, a regretat, ca de atîtea ori, lipsa curajului, rămînînd marcat pe veci de eticheta pe care singur şi-a pus-o: „Patronul Învinşilor“.
 
Într-un septembrie, la cîţiva ani de la moarte, l-am căutat pe „Aristocratul îndoielii“ pe unde bănuiam că l-au purtat paşii. Dacă nu l-am cunoscut în viaţă, cel puţin să văd cîteva dintre locurile pe unde i-a trecut umbra. La soneria de la poarta grea de stejar (21, Rue de l’Odéon) maestrul nu a răspuns. Am cotit-o la dreapta, pe lîngă Teatrul Odéon, intrînd în Jardin du Luxembourg, cu speranţa de a-l găsi pe vreo alee, aşezat pe o bancă, la un lung taifas cu Samuel Beckett, aşteptîndu-l, poate, pe Godot! Nu era nici sub platanul unde altădată sporovăia cu Henri Michaux sau cu Gabriel Marcel. Am ieşit din parc, intrînd în cîteva anticariate ale cartierului, călăuzit de gîndul că poate îl găsesc răsfoind o carte sau, de ce nu, hărţuindu-se cu buchiniştii, după obicei. La Café de Flore, un chelner în vîrstă, vestă neagră peste o cămaşa albă, imens papion negru, ţeapăn de parcă era împăiat, mi-a răspuns ţîfnos că l-a cunoscut pe client, dar nu l-a mai văzut de ani. Unde să-l mai caut? Am intrat în Église Saint-Sulpice, unde ştiam că îi plăcea să asculte concertele de orgă. Scaune goale, nici ţipenie de om. Obosit de atîtea căutări, am traversat piaţa cu numele aceluiaşi sfînt şi m-am aşezat pe terasa unei cafenele. Căutările au fost zadarnice, m-am dat bătut.
 
Prin aburii cafelei, în acea seară rece de toamnă, văd o mînă întinsă într-un gest implorator. O bătrînă cerşetoare, în vădit război cu apa şi săpunul, cu părul vîlvoi şi riduri adînci ca arăturile de toamnă, îmi spune că l-a cunoscut pe idolul meu, asta după ce i-am pus cîteva monede în căuşul palmei. Cu sprîncenele arcuite a mirare, m-a întrebat dojenitor: „Cum, nu ştiţi unde este?“ Poate la Spitalul Broca, chiar mai trist, în cimitirul Montparnasse, i-am răspuns spăsit. 
 
<„Cîtă ignoranţă, Monsieur! Într-o noapte de vară spuzită de stele, Maestrul a deschis lucarna mansardei şi a plecat în Marea Călătorie, aşa cum şi-a dorit: agăţat de o stea căzătoare…“  
 
Emil Belu este scriitor şi locuieşte în Canada. 

Foto: wikimedia commons