Continuăm să interpretăm numirea lui Mario Draghi în fruntea guvernului Italiei într-o perspectivă pur tehnică. Este o greșeală. Insistența asupra aspectului tehnocratic, în anumite privințe problematic, care domină această numire susceptibilă de a scurtcircuita inadecvarea clasei politice italiene contemporane, riscă să neglijeze dimensiunea politică, profund constituțională a guvernului Draghi.

Probabil că nu ne-am dat seama din cauza contextului în care trăim de aproape un an, dar numirea lui Mario Draghi intervine într-un moment excepțional, de urgență acută. În discursul președintelui Mattarella, care îi încredințează fostului președinte al Băncii Centrale Europene misiunea de a forma un guvern – ca și în cel al lui Mario Draghi – cuvîntul „urgență” are un rol crucial. Draghi explică propria nominalizare cu ajutorul unui argument pe care îl atribuie în mod explicit președintelui Mattarella: „conștientizarea urgenței necesită răspunsuri pe măsura situației”.

Urgența care motivează nominalizarea lui Draghi nu ar trebui să fie explicată și înțeleasă doar în contextul pandemie. Criza profundă a sistemului politic italian, deși inflamată de răspîndirea virusului, precede urgența sanitară. În convulsia crizei COVID-19, economice, politice și instituționale prin care trece Republica Italiană, nimeni nu poate pune la îndoială faptul că există un risc real ca o forță de extremă dreaptă cu ascendență fascistă să poată determina în viitorul apropiat guvernul țării, îndepărtînd viața politică italiană de forma republicană și de procesul de integrare europeană.

Rolul pe care Mattarella l-a conceput pentru Mario Draghi ar trebui, așadar, interpretat la lumina prerogativelor președintelui în contextul acestei urgențe. Constituția italiană, proclamată în 1948,  a fost puternic orientată împotriva unei eventuale întoarceri la putere a oricărei forțe fasciste. Prin urmare, spiritul Constituției nu contemplă pur și simplu riscul existențial prin care trece Republica, ci cere un răspuns. 

Acțiunea președintelui Republicii poate fi așadar situată în cadrul acestei stări de urgență,  în care Draghi devine principala opțiune pentru a preveni un scenariu limită împotriva căruia a fost concepută Constituția. 

De unde necesitatea unui guvern nu atît de unitate sau de mîntuire națională, cît dotat cu o ambiție mult mai dificil de realizat: reconstituirea unui spațiu instituțional capabil să conducă, într-un moment de volatilitate parlamentară absolută și de lichefiere a partidelor, jocul forțelor politice către un centru de greutate republican oferindu-le posibilitatea să participe, în urma unui proces de transformare, la reconfigurarea spațiului politic.

Reacția partidelor arată că acest proces de reconstituire este în acțiune. Cu excepția partidului Fratelli d'Italia, formațiune politică care s-a plasat în repetate rînduri într-o relație ambiguă față de istoria Partidului Fascist Italian, toate forțele politice parlamentare par să accepte acest nou început, fiind astfel nevoite să selecteze figuri proeminente pentru participarea la inițiativa guvernamentală și să marginalizeze pozițiile cele mai extreme. Impactul politic al acestei tranziții nu trebuie subestimat: Liga Nord și Mișcarea Cinci Stele, care pînă de curînd militau pentru ieșirea din zona euro, par acum destinate să sprijine, direct sau indirect, ca Președinte al Consiliului italian, omul lui „whatever it takes” (voi face orice). Includerea lor conduce astfel la o transformare consensuală și democratică. 

Pentru a consolida această dinamică, Mario Draghi a descris în mod explicit orientarea fundamentală pe care intenționează să o dea inițiativei sale executive: guvernul său va folosi „resursele extraordinare ale Uniunii Europene” pentru a profita „de ocazia de a face mult pentru țară, prin punerea în prim plan a viitorului  tinerelor generații și prin restabilirea coeziunii sociale”. Draghi va conduce în mod pragmatic politicile economice de protecție, de sprijin și de relansare, încercînd să recupereze votul micilor întreprinzători din nord-estul țării, reprezentați în Liga Nord de curentul „romanizat”, încarnat de Giorgetti, sau cel al șomerilor mai mult sau mai puțin tineri din sud, care au văzut în „venitul de cetățenie” o linie de salvare.

În acest sens, și într-un mod analog cu ceea ce a făcut guvernul Ciampi în 1993, care a determinat constituirea a ceea ce numim cea de-a „doua republică”, acest guvern ar putea să promoveze un program de urgență în cadrul unei agende europene extinse, care va permite diferitelor partide și diferiților lideri să-și regîndească responsabilitățile, metodele și prioritățile. 

Astfel, vocația lui Draghi, tehnicianul și marele funcționar, merită să fie înțeleasă pornind de la spiritul Constituției ca o expresie pur politică. 

Acest articol a fost publicat în limba franceză pe site-ul revistei Le Grand Continent și în spaniolă de El País.

Foto: Mario Draghi (wikimedia commons)