În cartea lui Lewis Carroll, Alice în țara oglinzilor, Regele Alb o roagă pe Alice să se uite pe drum după cei doi mesageri pe care îi așteaptă. Alice îi răspunde că nu vede pe nimeni. Acest răspuns, I see nobody, cuprinde, conform englezei de azi, o singură negație (nobody/nimeni), nu două, cum sînt în română (nu, nimeni), astfel că, literal, răspunsul e Văd pe nimeni. Așa se explică umorul a ceea ce urmează: regele exclamă „Ce-aș vrea să am și eu așa ochi /.../, să fiu în stare să-l văd pe Nimeni! Și încă de la distanță!”. Mai tîrziu are loc următorul dialog suprarealist dintre Rege și mesager: „Pe lîngă cine ai trecut pe drum?” „Pe lîngă nimeni.” „Așa, așa, domnișoara aici de față l-a văzut și ea. Aceasta înseamnă, desigur, că Nimeni (nu) merge mai încet decît tine.” „Fac tot ce pot. Sînt sigur că nimeni (nu) merge mai repede decît mine.” „Nu are cum, altfel ar fi ajuns aici înaintea ta”. Carroll, matematician printre altele (pe numele adevărat Charles Dodgson), își bate joc, în felul acesta, de aplicarea oarbă la limbă a unui principiu matematic, pentru care se fac vinovați gramerienii englezi care au considerat că două negații se anulează reciproc, dînd o afirmație.

Așa cum am repetat în multe alte articole de la această rubrică, pentru a înțelege o stare de lucruri din prezent, e întotdeauna o bună idee să cercetezi cum au stat ele în trecut. În engleza veche (450-1150), dubla (sau chiar tripla) negație era frecventă. Ca exemplu, iată propoziția Ne con ic noht singan, care înseamnă „nu pot să cînt nimic” (exact: Not can I nothing sing = I cannot sing nothing). Particula negativă ne se punea în fața verbului și avea un comportament aparte, în funcție de litera/sunetul cu care începea acesta. Dacă verbul începea cu o vocală, atunci ne pierdea pe e și se lipea de verb. Acest comportament îl avea și față de alte părți de vorbire – articole nehotărîte, pronume nehotărîte, chiar unele substantive (așa se explică forme contemporane ca none sau nothing). Astfel că limba era plină de tot felul de forme negative, între care, la un moment dat, ne era chiar întărit de un na/naht (not de mai tîrziu): observați propoziția Thæt hus na ne feoll, adică That house did not fall not.

Dubla negație continuă a fi folosită liberal în epoca următoare, în engleza medievală (1150-1500). Dar în engleza modernă timpurie (cca. 1500-1650), a Renașterii, care îl conține pe Shakespeare (la care încă o mai găsim), e mult restricționată. Limba e instabilă, ortografia nefixată (în manuscrisele rămase de la Shakespeare observăm că semnătura lui variază – Shakespere, Shakespear Shakspere, Shakspeare). În 1755, Dr. Samuel Johnson oferă, prin A Dictionary of the English Language, o ortografie fixă care poate fi acceptată ca standard și un inventar lexical cu etimologii și contexte. Ceea ce face el pentru vocabularul limbii engleze este realizat pentru gramatica acestei limbi de către gramerienii secolului al XVIII-lea, care își propun să codifice principiile limbii reducîndu-le la reguli, să clarifice elementele de dispută, să semnaleze „greșelile” comune și să „corecteze” limba.

Astfel, lui Robert Lowth, episcop în Londra, îi datorăm decizia de a considera că un enunț nu se poate termina într-o prepoziție sau că forma whose nu se poate folosi decît pentru persoane. Multe dintre aceste decizii sînt bazate pe ceea ce permite sau nu limba latină, considerată limbă model. (Cunoscută pe atunci de majoritatea persoanelor educate, latina a fost multă vreme subiect de admitere la Oxford și Cambridge.) Lowth e cel care, în a sa A Short Introduction to the English Grammar, din 1762, spune categoric: „Două Negative în engleză se distrug reciproc, sau sînt echivalente cu un Afirmativ”.

În realitate, atît în Marea Britanie, cît și în Statele Unite, dubla negație nu a dispărut niciodată, ci a continuat să existe neîntrerupt în uzul vorbitorilor al căror instinct se dovedește bun. H.L. Mencken (1880-1956), despre al cărui volum, The American Language, am mai scris, constată că „În americana vulgară, dubla negație e folosită cu atîta larghețe încît negația simplă pare să fie aproape abandonată”, și că o propoziție ca aceea cu care am început textul de față, I see nobody, se poate auzi atît de rar în rîndul maselor încît, atunci cînd chiar o auzi, pare că cineva își dă aere. În loc, se spune I don’t see nobody. Autorul mai menționează exemple de negații triple, cvadruple și chiar cvintuple. În Marea Britanie însă, dubla negație e privită mult mai rău decît în Statele Unite. Existența monarhiei face ca societatea britanică să fie sensibilă la ideea de clasă socială, iar felul în care vorbește cineva (pronunția, intonația, vocabularul, sintaxa) este încă folosit ca mijloc de identificare a poziției sociale – upper class sau nu.

Folosirea dublei negații este o sperietoare și pentru non-nativi. Studenții mei vin, din liceu, generație după generație, cu certitudinea unei reguli de nezdruncinat: în engleză nu ai voie să pui două negații. Fără nuanțe, fără excepții. Astfel că, dacă le scriu pe tablă enunțul (de altfel corect) I cannot not see you / Nu pot să nu te văd, reacționează ca la un sacrilegiu. Dar cum stau lucrurile cu argumentul anihilării reciproce, al lui Lowth, care se perpetuează și în ziua de azi? Argumentul e valabil în matematică: negativul unui negativ va fi pozitiv, de exemplu – (–3) = +3. Dar limba nu e matematică, cu toate asemănările lor, iar principiul acesta se aplică în propoziții cum ar fi Nu e necunoscut = E cunoscut. Aici da, cele două unități cu sens negativ se anulează reciproc. Dar acest lucru ține de logică și nu de limbă. Altfel, nu văd pe nimeni ar însemna că văd ceva. Tot de aceea, în multe limbi ale planetei există și dublă și triplă (ba și cvadruplă) negație, după cum dictează nevoia. Iată, în română, libertatea de expresie: Nu văd nimic. Nu văd nimic nicăieri. Nu văd nimic nicăieri niciodată.

Orice limbă se schimbă în mod constant, pe toate palierele ei, cel mai influențabil fiind vocabularul, iar viteza schimbării e dictată de social: cînd e stabilitate în societate, limba se schimbă mai lent (și invers). Astfel că e foarte obișnuită situația în care ceea ce era odată considerat corect să devină incorect (și invers). Tensiunea dintre lingviștii prescriptiviști (care recomandă forme „corecte”) și descriptiviști (care constată uzul, ferindu-se de judecată – printre care mă autoinclud) este reală și e veche. La fel și presiunea oamenilor din afara domeniului, care consideră că e sarcina lingvistului să îi învețe pe ceilalți cum e corect să se exprime, eventual să ferească limba de „contaminarea” cu elemente străine. Lingvistul ca polițist al limbii. Dar acesta e un subiect care va fi dezvoltat într-un text de sine stătător.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Alice în țara oglinzilor (wikimedia commons)