Filmarea în care primarul din Sîngeorz-Băi își pedepsește fiica, punînd-o să stea în genunchi, dezbrăcată, și să-și ceară scuze pentru că a fost „obraznică”, este unul dintre recentele cazuri, puternic mediatizate, de abuz asupra unui minor. Justiția s-a autosesizat, iar procurorii au deschis un dosar penal pe numele său.

Cu cîteva zile înainte, un alt caz de abuz a apărut în presă: o mamă din București se filma în timp ce își lovea fata de 3 ani. Justiția a intervenit și de data aceasta după ce filmările au devenit virale în spațiul public, femeia fiind arestată și acuzată de rele tratamente aplicate minorului. Potrivit procurorilor care anchetează cazul, agresiunile asupra copilului se petreceau în mod repetat.

În ambele cazuri, agresorii și-au filmat propriile atrocități. Primarul, pentru fosta soție, bucureșteanca, pentru amuzamentul concubinului.

În urma acestor cazuri s-a repus pe tapet, preț de cîteva zile, discuția despre violența domestică și violența asupra copiilor, o violență pe care, în mod public, o condamnăm, dar pe care o dosim și o întreținem în ungherele tenebroase ale mentalității „Eu te-am făcut, eu te omor” și ale unei obscure complicități sociale.

Chiar dacă există statistici – potrivit unor date raportate de DGASP-uri, în 2018 15.000 de copii au suferit o formă de abuz și neglijare –, nu putem cunoaște amploarea reală a fenomenului în România, statisticile cuantificînd, în mare parte, doar cazurile raportate de direcțiile de poliție. Celelalte, multele și mutele povești ale suferinței unor copii victime, se derulează într-o țară în care 51% din români consideră că pedepsele fizice sînt o formă de educație, iar lovirea este „spre binele copilului” (potrivit unui raport al World Vision România).

Mentalitatea că educația este echivalentă unui dresaj îi aparține, de altfel, și primarului Ogîgău. Departe de a-și pune cenușă în cap după apariția filmulețului în mass-media, acesta a intrat într-o defensivă efervescentă, care a început cu blamarea adversarilor politici (!) și a continuat cu panseuri de abuzator credincios menirii sale: „Cine cruță nuiaua își urăște fiul, dar cine-l iubește are grijă să-l disciplineze”.

În plus, în cele mai multe cazuri de violență asupra unui minor vorbim nu doar despre abuzator, ci și despre o complicitate a anturajului acestuia, membri ai familiei sau prieteni care, deși cunosc foarte bine ce se întîmplă, aleg calea unui soi de omertà, care n-are nici un principiu nobil la bază, ascunzînd dramele copilului, închizînd ochii, preferînd să tacă în loc să intervină – de frică, din nepăsare, din lipsă de compasiune sau chiar pentru că încuviințează abuzul.

În acest sens, halucinante au fost și declarațiile mamei copilei abuzate, fosta soție a primarului. În primul rînd, femeia a spus, cu o tușă de seninătate, că fetița „este bine”, că nu a fost afectată de „incident” și, ca o supremă calmare a spiritelor, a asigurat că „incidentul” nu a lăsat urme în viitorul copilului: „Atît eu, cît și tatăl ei am discutat cu ea și avem grijă ca acest incident să nu aibă repercusiuni în viața ei”.

Exceptînd faptul că numește, în mod repetat, acel crunt episod de abuz un „incident”, dorind probabil să sugereze că a fost o „scăpare” (între timp au mai apărut însă și alte dovezi ale altor asemenea „incidente”), doamna în cauză îndeamnă opinia publică să nu mai dea crezare la tot ce se publică „scos din context” și „fără să cunoaștem omul”, sugerînd la rîndul ei că totul este o uneltire politică, menită să dăuneze campaniei electorale a fostului soț.

Este o reacție normală? Altfel spus, ce părinte care ar primi un asemenea filmuleț sau orice alt fel de dovadă a umilirii copilului ar lua apărarea abuzatorului, invocînd un „context”? Ce context ar putea justifica vreodată voluptatea unei cruzimi? Cum ai putea crede că, dacă întrebi un copil abuzat „Ești bine?”, iar acesta îți spune „Da”, nu o face de frică, ascunzînd adevărul în sufletul său – acel suflet pe care tu nu îl cunoști și de care te îndepărtezi cu fiecare tentativă de mușamalizare a traumei?

Dacă în al doilea caz, cel al bucureștencei care își maltrata copilul, trezindu-l din somn cu bătaia și filmînd întreaga oroare pentru a-și amuza concubinul, vorbim clar de o patologie, în cazul primarului din Sîngeorz-Băi vorbim despre o întreagă tramă socială a mușamalizării și a minimalizării abuzului. Vorbim de un om care are o funcție de conducere și care, în ciuda comportamentelor și credinței că „bătaia este ruptă din rai”, are totuși susținere, atît publică, cît și din partea familiei.

Și atunci, mai vorbim despre Traian Ogîgău ca despre un primar sau, mai degrabă, ca despre un simptom al unei societăți în care bătaia și violența contra copilului nu doar că sînt acceptate, ci și binecuvîntate, o binecuvîntare otrăvită, diabolică?