„Totul este capriciu. Îi iubesc fără măsură pe aceia pe care curînd îi voi urî fără motiv.” (Thomas Sydenham)

În spațiul public nu vorbim despre tulburările psihice, nu vorbim despre suferințele noastre interne, sînt o rușine, o vulnerabilitate, o slăbiciune. Nu avem voie să fim triști, să fim copleșiți, să facem alegeri proaste, să eșuăm. Avem modelul omului puternic și de succes, cel care nu suferă, care nu cunoaște eșecul și tristețea. Cumva, un fel de super om, un personaj demn de poveste care a luat viață într-o poveste, dacă analizăm, și nu în realitate. În realitate nu există om care să nu sufere, care să nu simtă rușine, care să facă doar alegeri bune, sigur, cu excepția psihopaților pentru care starea emoțională este plată, fără a simți nici bucuria, dar nici tristețea. Un platou static.

Gîndindu-mă la tulburările emoționale cu care sîntem nevoiți să trăim unii dintre noi, fiind afectați direct de ele, alții fiind conviviali ai celor care sînt afectați, am realizat cît de puțin vorbim în spațiul public despre afecțiunile psihice și cît de puțin le cunoaștem, iar asta duce la lipsa înțelegerii și a empatiei față de cei din jurul nostru.

Restul oamenilor, și aici mă refer la majoritate, trăim multe nuanțe emoționale, diferite stări intense care ne pot perturba funcționalitatea. Este normal să fim așa și este firesc ca în asemenea momente să cerem ajutor și să primim sprijin. Sînt oameni care nu cer ajutor pentru că nu își pot sesiza intensitatea fluctuațiilor emoționale, dar ceea ce simt este suferința și neputința de a simți echilibru emoțional intern.

Sînt parte din lumea înconjurătoare, sînt parte dintre noi, putem fi chiar noi. O celebritate cum a fost Marilyn Monroe este unul din oamenii care a suferit intens, care s-a confruntat cu depresia și anxietatea la cote înalte și care a luat medicație psihiatrică întreaga ei vîrstă de adult, de altfel a murit de supradoza dată de somniferele pe care le lua. Povestea de viață a acesteia este una plină de traume emoționale. A fost abandonată de părinți, marcată profund de lipsa de dragoste și protecție pe care ar trebui să ți le asigure niște părinți sănătoși emoțional, luptînd să-și construiască o viață în care a căutat permanent să-și găsească echilibrul interior și propria identitate. Traumele pe care le-a trăit i-au afectat structura de personalitate aflată în construcție atunci cînd era copil, la vîrstă adultă aceasta avînd o personalitate de tip borderline. În biografia actriței vom regăsi eforturile pe care le făcea pentru a nu simți abandonul real sau imaginat, relațiile intense și instabile, comportamentul autodistructiv prin consumul de substanțe și medicamente, caruselul emoțional sălbatic simțit, de pe culmile fericirii în abisul tristeții, și imaginea de sine neclară și negativă pe care o avea.

Unul din celebre cazuri prezentate în urmă cu 100 de ani de Freud, cazul „Anna O.”, despre care spunea că este afectată de isterie și nevroză, astăzi ar fi diagnosticat ca tulburare borderline. Termenul a fost utilizat prima dată în anii 1930 și de-abia în 1980 a fost definit în ediția a treia a DSM-III. Acesta coexistă împreună cu alte tulburări cum ar fi alcoolismul, tulburare de stres, tulburare de alimentație, tulburarea bipolară etc.

Oamenii care suferă de tulburare borderline fug în noi relații permanent, pentru a-și înăbuși vidul simțit, dar și pentru a-și alunga plictiseala. De obicei, în cupluri funcționează alături de structuri narcisice, întrucît structurile narcisice le pot da un sens și o identitate prin supunerea acestora și abuzul asupra lor. Vor dezvolta o identitate-sacrificiu care îi va ghida prin viață, reprimîndu-și propriile nevoi și punîndu-se în slujba altora. Pot dezvolta tendințe paranoide, suspiciozitate intensă, datorită acestei poziționări de a fi în slujba altora, sau prin poziția de victimă își pot satisface vidul și sentimentul de abandon, simțindu-se utili.  

Pentru mulți oameni tulburarea de structură de personalitate de tip borderline nu spune mare lucru, dar pentru specialiști este una dintre suferințele cele mai răspîndite ale persoanelor care intră în cabinetul lor. Tulburarea borderline este granița dintre nevroză (definită prin instabilitate, conflict emoțional și o gamă de largă de simptome anxioase) și psihoză (definită ca o stare de detașare de realitate, prin idei delirante și halucinații) și care afectează mult mai multe persoane decît depresia sau alcoolismul.

                                                                        Foto: flickr

Te urăsc pentru că te iubesc, ar spune o persoană cu tulburare de structură de tip borderline. Persoanele afectate de tulburarea bordeline sînt impulsive, au trăiri intense emoțional, contradictorii, văd lumea în extreme alb-negru, îi caracterizează gîndirea dihotomică și primitivă, în care cei din jur sînt fie buni, fie răi, fie prieteni, fie dușmani, fiind incapabili să-și gestioneze frustrările și sentimentele incomode într-un mod adaptat social. Aceștia sînt permanent în căutarea persoanei perfecte care să-i îngrijească și care să le ofere totul. Și, cum nimeni nu poate să ne ofere totul, acea stare de simbioză căutată care a fost întreruptă între mamă și copil (sau mama la rîndul ei este o structură borderline), vidul simțit, mai ales dacă a fost asociat și cu abuz sever, duce la formele cele mai grave ale tulburării, care se asociază cu alte tulburări psihice.

Sînt acele persoane instabile în relațiile pe care le au, azi suprainvestesc o persoană cu calități, iar a doua zi îi pot anula orice calitate avută. Sînt oamenii extremelor pentru care nu există nuanțele de mijloc. Sînt cei care au explozii emoționale a căror intensitate nu o poți înțelege și care pot pleca brusc dintr-o relație prin furie impulsivă, neavînd nici o justificare pentru acest comportament. Sînt permanent într-o stare de rivalitate și concurență cu cei din preajmă datorită fluctuațiilor emoționale și lipsei de reglaj a tabloului intern propriu.

Pot fi cei de care ne apropiem fie ca prieteni, fie de care ne îndrăgostim, și care după ce obțin relația nu o mai consideră dezirabilă întrucît nu pot trăi intimitatea reală și nici nu se pot culca pe o ureche cu succesul dobîndit. Ei au nevoie permanent să-și reafirme identitatea, ori asta se întîmplă prin a-i impresiona și mulțumi pe cei din jur. Atunci cînd lucrul acesta se petrece, ei simt că trebuie să performeze în continuare pentru a exista în viața celorlalți și a nu le fi descoperită impostura pe care o simt. Îi întîlnim pretutindeni, poate fi șeful nostru, poate fi un coleg, pot fi membrii familiei noastre, pot fi partenerii noștri, putem fi chiar noi. Severitatea simptomelor face diferența dintre cei înalt funcționali și cei slab funcționali.

Este o afecțiune răspîndită în populația de ambe sexe și una dintre cele mai des întîlnite. Ce este de remarcat la această afecțiune este slaba identitate și lipsa constanței. Aceștia își construiesc opinia despre un alt om în baza ultimei întîlniri avute cu acesta, fără a mai ține cont de celelalte dăți. O amnezie a însușirilor pe care un om le are în întregul său. Un clivaj al propriei identități proiectat în identitatea celuilalt.

Pare că aceștia caută permanent atenție prin impulsivitatea care-i definește, prin căutarea de nou constantă, printr-o dispoziție labilă. Sînt dependenți de recompensă, dar, de fapt, caută să se simtă apreciați și validați. În forma cea mai disfuncțională a tulburării borderline, din cauza suferinței interioare intense, a vidului pe care îl resimt și a lipsei simțului identității, pot avea comportamente de risc, de promiscuitate sexuală, de automutilare, de suicid. De obicei aceste manifestări extreme se pot asocia cu episoade psihotice sau depresive și atunci principalul diagnostic este cel al simptomelor evidente, iar cel secundar este acela al tulburări de structură.

Dacă studiem fascinația pe care poetul Rilke a avut-o pentru picturile lui Cézanne, prin idealizarea acestora, vom observa, în cartea pe care a scris-o sub forma unor scrisori purtate între poet și soția acestuia, Clara, idealizarea pictorului și intensitatea emoțională reală transfigurată în supra-investire și deghizată sub masca pasiunii. Ce lipsește structurii borderline este constanța. Acest lucru poate fi observat în familii unde sistemul acesteia este unul de tip borderline, în care nu există niște relații de susținere, ci unele de abuz și tachinare, nu există încredere și nici granițe individuale ale identității acestora, ci granițe difuze care se întrepătrund și care produc confuzie psihologică. După cum le descrie J. Kreisman, psihiatru – familii prinse într-o mocirlă disfuncțională cu care nu doresc să se confrunte și din care nici nu sînt capabile să iasă.

Veștile bune ale acestei tulburări de structură sînt că ea poate fi tratată acolo unde persoana afectată este una înalt funcțională, iar cu înaintarea în vîrstă simptomele acesteia se diminuează, probabil datorită modificărilor chimiei creierului nostru. Cele mai bune rezultate sînt ale celor care și-au identificat nuanțele emoționale mult prea intense pe care le au și care au susținut pe termen lung un proces psihoterapeutic, dar care au avut și șansa unei rețele de suport formată din structuri echilibrate.

Sîntem o societate profund afectată psihic de diferite tulburări emoționale, în mare parte datorate traumelor din copilăria noastră, de lipsa unei afecțiuni sănătoase a părinților  noștri, care, la rîndul lor, au dat mai departe ceea cea au primit și s-au purtat așa cum a imprimat mediul existent - de la anii socialiști care vorbeau de egalitate, dar ofereau un mesaj ambiguu prin faptul că „noi” însemna cei care se descurcau și știau să fie supuși cu mai-marii și agresori cu cei mai vulnerabili, la o societate narcisică, cu mulți lideri psihopați, cu accentul pe „eu” (sînt îndreptățit și mi se cuvine). O societate în care educația psihologică lipsește și sînt validate tupeul și isteria, mascate prin diferite mesaje păguboase și prost interpretate ca fiind naționalism și tradiționalism, dar înseamnînd, de fapt, abuz și asuprire din partea unor oameni cu fracturi de logică asupra celor cu diferite afecțiuni, ce nu sînt conștienți de propria suferință interioară.

Cred că trebuie scris despre acest subiect și explicat, pentru a fi de ajutor celor care suferă, dar și pentru a disemina o informație de specialitate, astfel încît să nu mai avem atîta frică de boala psihică, să conștientizăm că ea se află printre noi, că nu înseamnă doar comportamentul psihotic în forma lui cea mai decompensată, ci că sînt afecțiuni înalt funcționale printre cei din jurul nostru, sau chiar noi înșine putem avea tendințe către o afecțiune sau alta. Cunoașterea nu ne poate aduce decît înțelegere și eliberare în a ști cum să ajutăm și să ne ajutăm și o privire plină de empatie și compasiune spre cei afectați, dar și spre noi înșine. 

Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală.

Foto (sus): flickr