Ca un bolnav cronic, abandonat într-un veșnic spital de campanie, căruia i se dau din cînd în cînd false speranțe că un nou și miraculos tratament a apărut, sistemul educațional din România își tîrîie existența, trecînd de la un doctor la altul, fiecare mimînd compasiunea și interesul. La răstimpuri, mai apare cîte un specialist, care se preface că îi mai injectează niște seruri, spunînd lumii că i-a găsit leacul, promițînd, în conferințe de presă, ca boala sa nu doar că se va remedia, dar în curînd suferindul va ajunge să zburde ca un sportiv de performanță.

Un sistem performant de educație pare însă, în România, un soi de cuadratură a cercului, căci de peste 30 de ani oferă mai degrabă doar bune subiecte de dezbateri, nu și o realitate funcțională.

O veșnică teorie despre cum ar trebui să fie ni se tot desfășoară, în zeci de inițiative reformatoare, care ajung să fie, în final, la fel de dureroase ca praful în ochi. Căci toate aceste zbenguieli guralive despre cum vor fi rezolvate problemele sistemului educațional nu doar că nu au rezolvat lacunele majore – lipsa de consecvență și o finanțare redusă –, ci au mai și adîncit hibele, demonetizînd atît profesia de dascăl, cît și ideea valorii școlii în societatea românească.

Să ne amintim doar de cîțiva miniștri, din pleiada celor care s-au succedat la conducerea Ministerului Educației: Ecaterina Andronescu (numită de trei ori ministru, care are la activ o lungă și bîlbîită relație cu educația), Cristian Adomniței (recent condamnat pentru fapte de corupție), Liviu Pop (ministrul „genuche”, cel care a declarat că „educația e gratuită, doar părintele și statul o plătesc”).

Și, dacă tot sîntem la capitolul amintiri, să ne amintim și de „Pactul cu educația”. Acea inițiativă entuziastă care, chipurile, unea toți liderii politici într-un singur țel: indiferent de culoarea politică, toți voiau un sistem de educație performant! Documentul a fost semnat, în 2008, de fostul președinte Traian Băsescu și de liderii partidelor parlamentare ale vremii.

Documentul avea opt obiective care, pe scurt, arătau așa:

Modernizarea sistemului şi a instituţiilor de educaţie în perioada 2008-2013. Asigurarea, prin alocarea bugetară anuală, a minimum 6% din PIB pentru educaţie şi a minimum 1% pentru cercetare. Transformarea educaţiei timpurii într-un bun public și realizarea unei educaţii şcolare obligatorii de 10 ani şi garantarea accesului neîngrădit la educaţie gratuită pînă la absolvirea liceului. Descentralizarea financiară, curriculară şi de resurse umane și adoptarea curriculum-ului la nevoile specifice dezvoltării personale. Adoptarea principiului „finanţarea urmează elevul/preşcolarul” şi a principiului finanţării multianuale în învăţămîntul universitar. Adoptarea unei „carte” a drepturilor și libertăților în educație care să garanteze accesul la o educație de calitate prin care să se asigure un statut nu doar dascălului, dar și elevului. Definirea unor arii de educație prioritară, pentru a depăși decalajul dintre mediul rural și cel urban sau între diferitele clase sociale de cetățeni. „Educația permanentă va deveni baza sistemului educațional din România.”

Suna bine, nu? Totuși, ce s-a ales din acele vorbe frumoase? Potrivit unui articol publicat în Adevărul, pe 15 septembrie 2013, intitulat „România 2013-2014: școli ca în Evul Mediu”, „peste 7.000 de unităţi şcolare din învăţămîntul preuniversitar de stat şi privat, adică peste 20.000 de clădiri, îşi deschid astăzi porţile cu vechile probleme legate de condiţiile proaste de funcţionare: sedii vechi, spaţii neautorizate sanitar sau cu toalete în fundul curţii. Într-o astfel de situaţie sînt, la nivel naţional, 1.400 de unităţi şcolare, a căror reabilitare a început din 2006 şi care nu au fost finalizate nici pînă astăzi”.

Dar, după cinci ani de la semnarea „Pactului cu educația”, chiar dacă în infrastructura școlară nu s-a simțit nici o investiție concretă, poate că rezultatele școlare au compensat?

În 2013, promovabilitatea la examenul de bacalaureat a fost în România de 55- 65%, iar în ceea ce privește abandonul școlar, între 2013 și 2017, peste o sută de mii de elevi au abandonat școala (potrivit unui articol publicat pe site-ul Edupedu.ro).

Zilele astea, la căpătîiul acestui sistem degradat a poposit și președintele Klaus Iohannis, care a anunțat, într-o conferință de presă, că programul „România educată” – un program demarat încă din anul 2016 – va fi asumat de Guvern și de coaliție, trecînd în faza de implementare.

Ce leacuri i se mai prescriu de data asta?

În primul rînd, sînt mulți vraci care au dospit medicamentul, proiectul avînd parte de „cea mai amplă consultare națională în domeniul educației din perioada postdecembristă, nu mai puțin de 10.000 de persoane și peste 150 de organizații și de instituții fiind direct implicate” – după cum a declarat președintele, fiind menit să ducă la „avansarea și dezvoltarea” României. Prospectul acestui nou panaceu propune din start întîietate pentru investiții în sistemul de educație, președintele afirmînd că a insistat să se asigure finanțare pentru o parte din prioritățile proiectului, inclusiv prin Planul Național de Redresare și Reziliență. „Reducerea abandonului școlar prin sprijinirea a peste 2.500 de unități de învățămînt preuniversitar, dotarea a 10.000 de laboratoare și cabinete școlare, mobilarea a 75.000 de săli de clasă, construirea a 140 de creșe și servicii complementare de educație timpurie, realizarea a 10 centre de învățămînt dual, dezvoltarea unei rețele de școli verzi și formarea a 100.000 de cadre didactice pentru predarea online.”

Ce mai propune fișa de sinteză a proiectului?

Scăderea ratei de părăsire timpurie a școlii, pînă la un nivel de cel mult 10%; reducerea cu minimum 50% a prezentei rate de analfabetism funcțional, astfel încît, la orizontul 2030, să ajungă la cel mult 20%; pînă în 2030, toți profesorii să aibă competențe digitale de bază (inclusiv de predare prin instrumente digitale – digital literacy) și cel puțin 85% din elevii de clasa a VIII-a să aibă competențe digitale de bază; pînă în 2030, minimum 40% din tinerii cu vîrsta cuprinsă între 30 și 34 de ani vor fi absolvenți de studii superioare.

Acest deziderat (cum că 40% din tineri vor avea studii superioare) are legătură și cu principala modificare a sistemului de educație care vizează învățămîntul liceal, unde, potrivit aceleiași fișe de sinteză a proiectului, vor exista trei rute – teoretic, profesional și vocațional – cu aceeași durată (patru ani), absolvenții putînd intra direct în examenul de bacalaureat.

„Poate unul dintre cele mai importante obiective ale Proiectului «România educată» este acela de a elimina barierele birocratice care limitau posibilitățile tinerilor de dezvoltare și de a întări dreptul fiecărui elev de a reveni în sistemul de educație și de a-și urma ambițiile, atunci cînd acestea îi pot aduce un viitor mai bun. Așadar, pe scurt, eliminăm birocrația și, dacă un elev este, de exemplu, la un liceu profesional, își dă seama că nu se regăsește acolo și vrea să facă trecerea la unul teoretic sau vocațional, va putea să se transfere, în urma unor testări specifice, la liceul dorit.” – a declarat președintele în conferința de presă, anunțînd că „noul bacalaureat” vizează pe de o parte testarea „capacității absolvenților de a se descurca în societate și în viață”, iar pe de alta că va fi „deschis tuturor”.

Faptul că noul bacalaureat unic pentru toți absolvenții de liceu va putea fi susținut și de elevii de la școlile profesionale, care vor avea astfel șansa să meargă la facultate, a fost confirmat, potrivit site-ului Edupedu, și de consilierul prezidențial Ligia Deca. O șansă frumoasă, în teorie, dar greu de crezut că va fi și una pusă în practică – cum se va putea pregăti temeinic pentru susținerea acestui bacalaureat un elev care timp de patru ani urmează o școală profesională?

Proiectul „România educată” este unul ambițios. Cum ambițioase au fost și altele de dinaintea sa. O restructurare din temelii a întregului sistem, pe o perioadă îndelungată, cu ținte pretențioase, presupune nu doar un proiect pe hîrtie, ci o întreagă schimbare de mentalitate, o susținere politică îndelungată și necondiționată (indiferent cine va veni la putere în acești zece ani) și o susținere socială.

Dar, una peste alta, este o nouă speranță. Iar un bolnav cronic, dacă nu a obosit și nu a renunțat să tot nădăjduiască, se agață de orice speranță care îi este dată.