Recunoștința

Publicat în Dilema Veche nr. 911 din 23 – 29 septembrie 2021
E cool să postești jpeg

Zilele astea m-am gîndit la binefăcătorii mei. Nu la prieteniile din axa orizontală a relațiilor umane, ci mai degrabă la oamenii din axa verticală, la acei oameni mari care, deși poziționați ierarhic, profesional și uman mult deasupra noastră, ne întind mîna cu generozitate și ne ajută să urcăm treptele unei scări pe care, altfel, n-am fi avut curajul nici măcar să o atingem. Vorbind despre „scară” nu vorbesc neapărat despre carieră, ci despre o întreagă gamă valorică pe care generozitatea cuiva o făurește în noi – emoție, uluire, încredere, validare și, cel mai important, dorința de a da mai departe, la rîndul nostru, generozitatea primită, construind în noi experiența, pentru mine inestimabilă, a recunoștinței.

Dar spun „pentru mine” căci, privind la lumea din jurul meu, am oarecare îndoieli că recunoștința mai este percepută ca o valoare. Mi-am dat seama că mi-e foarte greu să găsesc oameni care să-și mărturisească cu bucurie gratitudinea lor pentru cineva care, la un moment dat, i-a ajutat. Unii n-au avut norocul să întîlnească, în drumul lor, catalizatori pentru a trăi această experiență. Însă alții, indivizi care au beneficiat din plin de pe urma unor binefăcători, nu doar că nu îi mai recunosc ca atare, aruncîndu-i într-o uitare cruntă, dar ajung chiar să-i denigreze, renegînd cu vehemență ajutorul primit odinioară.

M-am întrebat, așadar: ce îi face pe unii să-și refuze experiența recunoștinței? Este o cauză a vremurilor narcisiste pe care le trăim? Este ingratitudinea contagioasă? Se propagă oare ca un virus sau, pur și simplu, nu mai recunoaștem recunoștința?

Și ce este, pînă la urmă, recunoștința? O primă dilemă mi-a oferit-o definiția laconică a DEX-ului online, potrivit căreia recunoștința este „o obligație morală pentru binefăcător”. Însă putem oare pune gratitudinea în ecuație cu obligația, fără a întina însăși ideea de generozitate? Căci dacă simțim că generozitatea cuiva ne constrînge, înseamnă că avem îndoieli asupra purității actului în sine și, în loc s-o acceptăm ca pe un dar, ca pe o conexiune la ceea ce Platon numea „cunoașterea supremă”, Binele, o primim ca pe o povară pe care va trebui s-o decontăm cu prima ocazie.

Ideea obligației de a răsplăti un binefăcător este una străveche. Democrit, de exemplu, susținea că favorurile cuiva pot fi acceptate doar dacă vei ști cu siguranță că i le vei putea răsplăti cu asupra de măsură. În 1980, Martin Greenberg, profesor de sociologie la Universitatea din Pittsburgh, îl contrazicea. În lucrarea sa, A Theory of Indebtedness, sociologul diferențiază clar conceptul de „îndatorare” de cel al „generozității”, susținînd că dacă îndatorarea se referă la un act pragmatic între cel care oferă și cel care primește, recunoștința este o valoare morală intrinsecă, nicidecum o datorie decontabilă.

Totuși, dacă e să ne gîndim la perioada copilăriei, care este primul instrument pe care adulții din jurul nostru ni-l furnizează pentru integrarea socială? Să spunem „mulțumesc”, de fiecare dată cînd ni se oferă ceva, chiar dacă vrem sau nu, chiar dacă ne place sau nu. Trebuie să spui „mulțumesc” pentru că așa se face, așa este frumos, așa se cuvine.

E posibil ca unii să rămînă la acel stadiu. Să nu evolueze emoțional îndeajuns pentru a fi capabili să facă diferența între un „mulțumesc“ mecanic și o atitudine de recunoștință. Pentru unii, faptul că îi ajuți în carieră, le salvezi viața sau le întinzi solnița peste masă este același lucru, gratitudinea lor limitîndu-se la nivelul infantil în care verbalizează un „mersi” absent, nefiind în stare să absoarbă întregul univers al generozității cuiva. 

Pe de altă parte există mefienții, cei care nu cred că generozitatea cuiva poate fi total dezinteresată.

În The Debt of Gratitude: Dissociating Gratitude and Indebtedness (2010, Universitatea din Washington), cînd cele două concepte, îndatorarea și recunoștința, se suprapun, emoțiile pe care generozitatea le trezește sînt percepute într-un mod negativ: simțindu-se obligat la recunoștință, beneficiarul ajunge să-și evite binefăcătorul sau chiar să se revolte, căzînd în ingratitudine.

Însă ingratitudinea are la bază mult mai multe ingrediente, nefiind o simplă mefiență sau o neînțelegere a unui gest.

Ingratul are o memorie scurtă – se spune despre cineva care uită de beneficiarul său. Totuși, trăim într-o lume în care sîntem educați în ideea narcisismului, în care totul ni se cuvine, iar ingratitudinea nu mai este doar o chestiune de uitare a binefacerii, ci de negare vehementă a acestui ajutor. Ingratul, a cărui carieră a fost înlesnită de un beneficiar, își spune că ar fi reușit oricum, ba mai mult, sînt unii care ajung să aibă impresia că ei au fost cei generoși îndeajuns cînd au permis altora să-i ajute.

Bineînțeles, în fața acestor atitudini de aroganță, nu poți să nu te întrebi: dar unde s-a rupt doaga? Probabil, pe drumul hurducăit al vanității.

Hegel, unul dintre filosofii care au tratat îndelung nevoia oamenilor de a se afirma, susține că aceasta este o etapă evolutivă – să fii recunoscut înseamnă că vrei să te distingi de alții, că ai o valoare, că însemni ceva, atît pentru o comunitate, cît, mai ales, pentru tine. Or, aici apare buba – cînd nevoia de a te valida devine atît de puternică încît nu poți admite existența unei conștiințe superioare ție.

În evoluției conștiinței, Hegel identifică mai multe straturi. Primul aparține conștiinței imediate – un nou-născut percepe lumea ca pe un carnaval de senzații, fără a putea înțelege ceea ce vede, formele, sunetele, culorile nu semnifică pentru el nimic. În jurul său nu există indivizi, ci un melanj eterogen de percepții. Progresiv, însă, nou-născutul începe să separe lucrurile, să distingă elementele, indivizii se detașează între ei, își recunoaște părinții, senzațiile se particularizează, iar copilul începe să locuiască în mod concret în lumea din jurul lui. În acest moment apare conștiința de sine, iar copilul începe să se perceapă prin ochii celorlalți. Cu timpul, începe să-și înțeleagă acțiunile, să facă distincția între „rău” și „bine”, să înțeleagă ce anume îi face pe cei din jur să-l laude sau să-l certe. Începe, de fapt, să înțeleagă că a intrat în joc, e așa-numitul stadiu al oglinzii, moment în care copilul va prinde dorința de a se afirma, de a striga lumii: „Exist!” și va începe să-și manifeste această dorință – să ne gîndim doar la capriciile pe care le avem cînd sîntem mici, capricii, uneori, manifestate în mod tiranic.

Pentru unii, această dorință este atît de puternică încît provoacă acțiuni negative – încep să ia note mici la școală, se ceartă cu părinții, sînt agresivi cu colegii și chiar cu profesorii. Pe scurt, încep să se dea în spectacol – termen, de altfel, derivat din latină, spectus însemnînd „a fi văzut”.

Acțiunea „spectaculară” tradusă prin agresivitate este, astfel, un mod facil de a te face remarcat, căci provocarea este meșteșugul de a trezi atenția celor din jur. Iar cei care nu reușesc să se distingă prin capacități pozitive, dar au o nevoie patologică de a se afirma, joacă singura carte pe care o au la îndemînă: comportamentul negativ.

Iar această nevoie de afirmare cu orice preț are la bază un sentiment de frustrare. Un copil care nu are parte de suficientă atenție va începe să distrugă lucruri în jurul său doar ca să fie remarcat. Nu contează cum ajungem să fim remarcați, trebuie să fim remarcați. Să faci viața cuiva un iad este tot un mod de a te afirma. Dar, deși primesc atenție, acești oameni nu vor primi niciodată admirație.

Revenind la tema acestui articol, ce se întîmplă cînd acești oameni întîlnesc un binefăcător? Vor putea simți recunoștință sau se vor întoarce cu vehemență, distrugînd persoana care i-a ajutat? Să nu uităm că, pentru ei, nevoia supremă e ca lumea să poarte amprenta lor, nu pe cea a binefăcătorului, pe care, probabil, cel mai înclinați ar fi s-o distrugă.

Dar ceea ce pentru Hegel înseamnă adevărata afirmare este realizarea prin muncă, iar singura amprentă reală pe care o lăsăm în lume este ceea ce am reușit să clădim, nu să distrugem.

Bineînțeles, putem obține validare prin trădare, prin agresivitate, prin violență. Putem obține vizibilitate prin scandal. Putem nega recunoștința pentru cineva care ne ajută și care ne este superior, doar ca să ne erijăm în locul său, ca valoare. Însă toate acestea nu sînt decît niște urme ușor lavabile, nicidecum amprente, căci reala afirmare vine doar cînd produci efecte pozitive în lume.

Cînd opera conștiinței tale lasă în urmă sonorități armonice, nu gălăgii de mahala.

image png
Ceasurile organismelor
Majoritatea organismelor vii au astfel de ritmuri sincronizate cu o durată de aproximativ 24 de ore, cea a unei zile pe Pămînt.
image png
Scrierea și scrisul
Cînd unii «intelectuali» catadicsesc (nu catadixesc!) să scrie cîteva rînduri, îți pui mîinile în cap! Dixi!...”
p 22 la Necsulescu jpg
Mama, între Leagăn și Lege
Cu alte cuvinte, a seta o limită fermă și apoi a putea fi alături de copil în stările lui de revoltă, furie și neputință în timp ce asimilează limita.
image png
De la supă la politică
Anul trecut, o investigație jurnalistică a WELT a scos la iveală țelul principal al asociației: acela de a se transforma într-un partid politic.
p 22 jpg
Limba trădătoare
Și, cu toate acestea, ce capacitate formidabilă au de a distruge vieți…”.
image png
Casă bună
Însă, de bună seamă, pe vremea lui Socrate, și casele erau mai... reziliente, și timpul avea mai multă răbdare...
p 22 Radu Paraschivescu WC jpg
Radu Paraschivescu. Portret sumar
Cărţile lui Radu Paraschivescu sînt mărturia unei curiozităţi insaţiabile, a unui umor inefabil şi a unei verve torenţiale.
p 22 WC jpg
„Trecutul e o țară străină“
Ethos creștin? Indiferent de explicație, gestul este de o noblețe spirituală pe care ar trebui să o invidiem de-a dreptul.
image png
Cînd trădarea e familiară
Filmul devine astfel o restituire simbolică pentru experiențele trăite.
p 7 coperta 1 jpg
Sfîrșitul visului african
Începutul „oficial” al Françafrique e considerat anul 1962, cînd Charles de Gaulle l-a însărcinat pe Jacques Foccart, întemeietorul unei firme de import-export de succes, cu coordonarea politicii africane a Franței.
p 22 la Gherghina WC jpg
Cabinetul de curiozități al evoluției
În ciuda spectaculoasei diversități a organismelor vii, evoluția a făcut ca, prin înrudirea lor, acestea să se asemene ramurilor unui singur arbore.
image png
Sofisme combinate
Și în cazul comunicării interpersonale, distincția dintre „public” și „privat” contează.
fbman png
Testul omului-facebook
Dar să identificăm oamenii-facebook din lumea noastră și să îi tratăm ca atare, încă mai putem.
image png
Încăpățînare discursivă
Altminteri, cînd politicienii nu-și înțeleg misiunea, cheltuindu-și energia în dispute stupide și inutile, rezultatul poate fi ușor de ghicit.
1031 22 23 jpg
O lume schizoidă
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
the running man jpg
Arta figurativă și teoria recapitulării
Totodată, ambele dezvăluie peisaje unice, de o frumusețe nemaiîntîlnită.
image png
Dezamăgirea ca „dezvrăjire”
Este o deșteptare amară, dar deșteptare. Ni se pare că ni s-a luat un solz de pe ochi.
image png
De ce 2 și nu 1
Ajunși în acest ultim punct, tot ceea ce putem, așadar, conștientiza e că nu sîntem niciodată 1, ci 2, că nu sîntem niciodată singuri
image png
Oglinzile sparte ale organismelor
Astfel, poate că natura se repetă, dar nu vrea mereu să spună același lucru.
image png
Topografia iertării
Uneori, poate să apară efectul iertării de sine pentru neputința de a ierta pe alții din afară.
p 23 WC jpg
Etică și igienă
Revenind acum la psihologie și experimente, Arie Bos notează că „acolo unde miroase a substanțe de igienă, oamenii se comportă mai sociabil și mai generos”.
p 21 Viktor E  Frankl WC jpg
Pustiul refuzat
Nimic de adăugat, nimic de comentat.
p 22 jpg
Contradicțiile dreptului proprietății intelectuale
Ce înseamnă, mai exact, forma radicală a ideii? Înseamnă forma simplificată și agresivă a ideii.
p 7 LibertÔÇÜ 6 jpg
Dreptate pentru vînzătorii stradali
Comerțul stradal e o activitate economică legitimă prin care își cîștigă existența milioane de oameni.

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.