La editura Oxford University Press a apărut o carte despre Kit Fine (Metaphysics, meanig and modality. Themes from Kit Fine sub redacția lui Mircea Dumitru). Și asta nu ne surprinde, pentru că Fine este un superstar al filosofiei analitice contemporane. Întinderea, varietatea și originalitatea contribuțiilor sale o demonstrează. Cu siguranță că cititorul, poate un om cu un oarecare interes pentru spectacolul gîndirii, unul care totuși nu are studii sistematice de filosofie ci a cărui preocupare intră mai degrabă în marea clasă a culturii generale, ar putea avea motive de nedumerire. Cum să fie „un superstar”? Doar nu este vorba despre vreo vedetă de Hollywood  și nici despre vreun cîntăreț rock?  Și pe urmă, cu ce se ocupă el? Cu filosofia analitică?!

Pe cine să intereseze lumea aridă a unor specialiști care par a nu scrie decît pentru puținii membri ai propriului trib cultural? Să te ocupi de așa ceva, dacă nu este cumva o obligație profesională, nu poate fi decît un moft, un snobism, o deviere pasageră și o oarecum regretabilă investiție de timp.

Fine este o vedetă pentru că a publicat mult (130 de articole, cinci cărți, iar șase articole și opt monografii sînt în șantier), pentru că lucrările lui sînt citite, citate de mii de ori, predate în universitățile din întreaga lume. În aproape orice domeniu al filosofiei și logicii a adus  contribuții care nu pot fi ignorate. Interesul pentru opera lui este atît de mare încît este un permanent invitat al conferințelor publice și al revistelor culturale, chiar al celor pentru publicul larg.  

Cît despre „ariditatea filosofiei analitice”, aici există un anume temei al observațiilor critice. În aspirația ei către o argumentare riguroasă și o comunicare limpede, filosofia a urmat drumul deschis de Frege, Russell, Wittgenstein, Moore, Quine și alții. Pentru a elucida bazele matematicii, pentru a depăși obstacolele ridicate de confuziile limbajului filosofic, ea a împrumutat instrumentele logicii și ale matematicii. Mai întîi de toate a devenit teritorială, geografică cumva, separîndu-se de așa zisa „filosofie continentală”, în care vocile gînditorilor europeni au mai putut fi ascultate (și mai sînt și astăzi). Filosofia analitică a fost lansată, preluată și propulsată de puternicele motoare culturale și economice ale țărilor de limbă engleză și scandinave. Este adevărat, în secolul XX ea s-a formalizat rapid, a găsit un limbaj propriu, departe de cel natural. O notabilă excepție a constituit-o Wittgenstein în cea de a doua parte a vieții, cea a gîndirii cuprinse în Logische Untersuchungen, care atrăgea atenția asupra forței limbajului natural. Vocea lui de această dată nu a fost ascultată și formalizarea a cîștigat teren, ca o necesitate impusă de nevoia de a evita confuziile induse de ambiguitățile limbajului comun. Nu este un capriciu, ci o nevoie metodologică de a controla operații uneori de o mare delicatețe.

În felul acesta însă s-a pierdut ceva. Filosofia analitică a devenit necomunicabilă către publicul nespecialist. Prețul plătit de către filosofi pentru a se putea înțelege mai bine unul cu celălalt a fost să devină neinteligibili pentru lume. Dar ar trebui oare ca articolele de logică modală sau polivalentă să fie înțelese de oricine? Care matematician sau chimist suferă că formalismul indispensabil specialității sale nu este priceput de către un profesor de limba franceză? Sau de către un chirurg? Pentru ei, problema nu se pune.

Se pare că în clubul select al filosofilor profesioniști, profesori și cercetători, lucrurile stau adesea altfel. Cei mai mulți specialiști se simt ca peștele în apă în domeniul lor bine delimitat. La fel ca un cercetător în biologie sau în fizica nucleară. În definitiv, chiar asta s-a părea a fi filosofia analitică: o reacție la marele eșec al gîndirii sistematice de a asimila lumea în totalitate. Ia să vedem, dacă o împărțim în zeci de fragmente, nu o putem oare înțelege mai ușor? Dacă o „federalizăm”, nu o vom controla mai bine? Destui dintre ei vor avea bune argumente să opteze pentru controlul tehnic al unui domeniu îngust. Totuși, mulți dintre maeștrii filosofiei, fie ea și analitică, nu se vor putea elibera de regretul de a se vedea, iată, izolați în insula specialității lor, separați de public. Cîți cititori are o monografie de logică modală? Cîți oameni vor forma publicul unei conferințe pe tema „semantica vagului”? Nici filosofia lui Hegel nu era ușor de înțeles și totuși amfiteatrele Universității din Berlin gemeau nu doar de studenți, ci și de spectatori din cele mai diverse categorii. Cred că, așa abstract cum era, Hegel rămînea comunicabil. Avea impact imediat. Dacă cei din sală chiar înțelegeau argumentația sau aveau doar impresia că înțeleg ceva, asta se poate discuta. 

Dar să vedem cum am trăit noi, aici, astfel de experiențe. Să ne amintim ce eveniment au fost publicațiile lui Constantin Noica în anii ’70. Eu unul am unele îndoieli: nu sînt deloc sigur că miile de oameni care au cumpărat Scrisori despre logica lui Hermes au citit-o cu folos. Fapt este că volumul a fost un bestseller al vremii, obținut uneori cu mare dificultate, doar dacă aveai o „relație” la vreo librărie. Oricum, și Noica era (sau părea a fi, pînă la un punct) comunicabil. Dacă ești orientat către filosofia analitică (și nu prea ai cum să nu fii în ziua de astăzi, pentru că acesta este mainstream-ul gîndirii teoretice contemporane, cel care furnizează publicațiile internaționale și recunoașterea academică) te vei lovi inevitabil de problema comunicabilității pentru publicul cultivat, dar nespecializat. Și asta va fi de multe ori frustrant pentru că, spre deosebire de inginerul de mecanică fină sau de medicul endocrinolog, ești un om de litere. Scrisul, magia acelui scris literar, care nu doar că explică, dar și seduce, este ceea ce ți-ai dori și chiar ar trebui să te preocupe. Și nu este vorba doar de regretul unei celebrități ratate, de lezarea unui orgoliu de autor care se vede cu o rază de acțiune limitată. Ci este și o mare pierdere pentru toți aceia cărora profesorul de filosofie dedicat narațiunii, explorării, le-ar putea aduce aproape domenii fascinante ale creativității umane. I-ar învăța ceva. Nu este doar o problemă de înzestrare literară. Există și riscul de a te expune criticilor severe ale confraților care îți vor reproșa „scrisul facil”, „concesiile eseistice” sau cele „literare” și interesul vădit pentru succesul de public. Se va suspecta păcatul trufiei, poate nu lipsit uneori de o anumită îndreptățire. Tehnic vorbind, o soluție o constituie „dedublarea profesională”. Profesorul de filosofie se adresează studenților din amfiteatru în registru didactic, scrie în revistele de specialitate în limbajul riguros al domeniului (de obicei în limba engleză); dar scrie și într-o publicație culturală simplu, atractiv, explicativ, ca pentru nespecialiști; iar asta se face în românește. Abordarea are o mulțime de avantaje; lumea află lucruri interesante și prestigiul, nu doar al autorului, ci și cel al domeniului, are de cîștigat. Trebuie observat însă că nu totul poate fi comunicat informal.

Ei bine, Kit Fine, campion al filosofiei analitice, găsește soluții mai subtile. În mai toate lucrările lui osatura puternică a rigorii formale este îmbrăcată într-o elegantă formă de expunere. Spectacolul te duce de multe ori cu gîndul la evoluția unui mare solist de balet clasic. Atît de suplu, elastic și expresiv este artistul că uiți de mușchii de oțel pe care se întemeiază.

Kit Fine nu are o doctrină. Creația lui filosofică pare a avea mai multe centre de gravitație („atractori”, zice cineva inspirat cu gîndul la teoria fractală) acele „Schwehrpunkte”, zone de concentrare maximă a efortului teoretic în marele cîmp gravitațional al filosofiei analitice.

Într-adevăr, el pare motivat mai degrabă de o curiozitate de explorator decît de disciplina de construcție a unei dogme. Totuși, cu toată eleganța și relaxarea cu care abordează aici metafizica, dincolo logica, filosofia matematicii sau pe cea a limbajului, construcțiile lui sînt repere, puncte de trecere obligatorii pe care le vezi oriunde te-ai uita. Ceea ce spune Kit Fine este întotdeauna important.

Fine îl ia pe Aristotel în serios. Ia și bunul simț în serios, dar nu pînă la o solemnitate paralizantă. Este remarcabil cum reușește să își păstreze eleganța limbajului fără să piardă din forța argumentației tehnice; secretul este că, ne-o mărturisește, „scriu din curiozitate, nu din  obligație”. A fost curios să înțeleagă „limitele abstractizării”, să-l înțeleagă pe Frege. Cu Frege și cu studiul fundamentelor matematicii începe, de fapt, totul. Kit Fine pare și el să vadă în opera lui Frege izvorul filosofiei analitice. El este curios să vadă în ce măsură „teoria fregeană” a abstractizării ar putea fi „dezvoltată și utilizată efectiv pentru fundamentarea matematicii” și „dacă ea poate constitui cadrul general al înțelegerii abstractizării”. Ceea ce îl interesează sînt întrebările centrale ale filosofiei cum ar fi: care este natura numerelor? cum știm că ele există? care este natura spațiului și a timpului? care este relația dintre minte și corp? Sau dacă lumea este cu totul „concretă”, „este constituită din microparticule” sau este doar o construcție a minții noastre. 

Dar pentru Kit Fine în acest fel problema nu este bine pusă: el se întreabă ce este real? Sînt numerele reale? Dar atomii? După el, întrebările despre realitate sînt profund filosofice și numai avînd „o concepție” asupra realității, o „Weltanschaung”, pot fi abordate. Pentru el nu este deloc clar că putem explica totul în termeni naturaliști: „cred că discuția este dificilă pentru nespecialiști fiindcă este uneori extrem de tehnică și pentru că implică distincții filosofice subtile, cum ar fi între ceea ce este (ontologie) și ceea ce este real (metafizică). Dar motivul principal este că toată filosofia este actualmente extrem de specializată și poate fi dificil de înțeles pentru cineva care nu are o pregătire în domeniu”. Dar Kit Fine are și obiecții la abordările specialiștilor. Filosofii ar înțelege greșit natura lucrurilor, crede Kit Fine, pentru că le înțeleg greșit părțile. Nici atît de discutata idee a lumilor posibile nu este adoptată fără rezerve. De mare succes în scenariile science fiction, ea este o importantă temă de discuție și în filosofia limbajului și în metafizică. Fine consideră totuși că rolul metodologic al acestor abordări este exagerat și că alte instrumente de cercetare ar fi mai potrivite.

Multă lume regretă că actualmente au fost abandonate unele tipuri de filosofie, considerate acum a fi de modă veche. Ceea ce se scrie acum le pare ilizibil din cauza densității argumentelor tehnice. Kit Fine consideră, totuși, că nu ar trebui să ne împiedicăm în asemenea chestiuni stilistice; filosofia este interesantă prin întrebările pe care și le pune și pe care le poate înțelege oricine, chiar dacă tratarea lor poate fi extrem de sofisticată. Poate părea surprinzător că teorema lui Fermat, pe care și un copil de 14 ani o poate înțelege, are o demonstrație extrem de complicată. Nu trebuie să fim surprinși, deci, că întrebările simple sînt adesea atît de grele.

Kit Fine este de părere că nu se poate face un progres real în filosofie decît dacă bunul simț (common sense) este avut în vedere permanent. Distanțarea de bunul simț arată de obicei că drumul este greșit. El, bunul simț, reprezintă pentru filosof ceea ce este rezultatul experimental pentru omul de știință.

Cît despre „filosofia experimentală”, și ea îi pare lui Kit Fine de neînțeles. Cum ar putea un chestionar, un sondaj de opinie, să mă ajute să înțeleg dacă matematica este a priori? Decizia în probleme de logică și metafizică, la fel ca cea din științele naturii, nu poate să depindă de vot.  

Nu este greu să descoperi influența lui Aristotel în opera lui Kit Fine. Nu doar că a dezvoltat diverse teme aristotelice, el a contribuit direct la lucrări de exegeză a corpusului aristotelic; a discutat modul în care Aristotel vedea substanța  și ce am putea învăța din asta. În fine, el mai susține că cea mai potrivită interpretare a faimosului capitol Theta 4 al Metafizicii ar fi aceea că aici Aristotel introduce un nou concept de modalitate.

Pentru Fine, metafizica naivă se ocupă de studiul aparențelor, în vreme ce metafizica temeiurilor studiază realitatea pe care ele se întemeiază. Cîtă vreme încă nu am clarificat riguros aparențele, abordarea realității pe care ele se întemeiază ar fi prematură. Distincția pe care el o face între metafizica naivă, abordabilă, cea despre care putem spune ceva si cea fundamentală, deocamdată inaccesibilă, poate trimite mutatis mutandis la unele observații ale teologiei negative. Observația merită, poate, o explorare sistematică.

Pe baza unui program neo-aristotelian axat pe metafizică Fine reacționează la abordările „naturaliste”, atît de populare în secolul XX. El se preocupă de esență, substanță, schimbare, hilemorfism în intenția de a putea spune ceva despre natura realității. Se poate sumariza punctul lui de vedere ca unul rezervat, prudent. I se pare prematur în stadiul actual al filosofiei, cu modestele progrese ale metafizicii naive, să ne pronunțăm asupra naturii ultime a realității.

Volumul cartografiază corect întinsul teritoriu explorat de Fine. El ne indică, în cele 19 capitole sistematizate pentru ordinea prezentării academice, trei zone cu granițe uneori fluide: metafizica, logica, teoria limbajului. Subiectele tratate se referă, așa cum le sistematizează Mircea Dumitru în introducerea volumului, la opt teme la care Kit Fine și-a adus contribuții importante: realitate, obiecte arbitrare, identitate, modalități, esență, logică, relații semantice și adevăr.

O privire asupra cuprinsului spune ceva despre distribuția geografică (deloc întîmplătoare) a filosofiei analitice contemporane. Autorii provin din: America de Nord (USA si Canada) - 9, Marea Britanie - 4, Noua Zeelanda - 2, Finlanda -2, Elvetia - 1, Franta - 1, Japonia -1, Romania -1. 

Trebuie spus că în toate capitolele abordarea este una critică și nu apologetică, astfel încît în ultima secțiune a volumului Kit Fine răspunde, comentează, reacționează la fiecare dintre punctele de vedere exprimate în metafizică (între multe altele Fred Koon și Johnatan Mc Keown-Geen - Ontology: What’s the (Real) Question?, Philip Percival - Beyond Reality sau Graeme Forbes - Fine’s New Semantics of Vagueness), logică modală  (Kathrin Koslicki - Essence and Identity) sau filosofia limbajului ca un capitol al lui Friederike Moltmann (Variable Objects and Truthmaking) cu o abordare ce se situează la intersecția dintre lingvistică și filosofie. 

Capitolele acestor experți, punctele lor de vedere uneori critice, în oglindă cu reacțiile lui Kit Fine, vor fi cu siguranță folositoare și doctoranzilor și (poate) studenților în căutare de o solidă, migăloasă documentare în metafizică sau logică. Nu mă pronunț asupra problemelor pe care le deschide fiecare studiu în parte, asta rămînînd apanajul profesioniștilor: ei vor găsi nu doar răspunsuri dar și întrebări și, poate, noi provocări. Acumularea de informații în fiecare subdomeniu este atît de mare încît puțini vor fi fiind aceia care să judece tehnic toate capitolele volumului.

Kit Fine s-a ocupat de o mulțime de lucruri, cum spuneam, dai de numele lui peste tot, în multe domenii. Dar, la o privire mai atentă, îți dai seama că nu este vorba despre o mișcare haotică, de o alergătură fără sens de colo-colo prin grădina filosofiei, ci de un efort de a înțelege coordonat, armonic și, aș zice, organic. Cuprinsul cărții nu este numai lista probelor la care Fine este campion mondial; cred că este, în realitate, inventarul cutiei sale cu unelte cu care încearcă iarăși și iarăși sa înțeleagă cum se articulează realitatea. Nu cred că face logică deontică sau semantica vagului doar pentru o performanță locală.

Avem în fața ochilor spectacolul unui uriaș efort de a înțelege. Și cartea editată de Mircea Dumitru ne oferă o privire de ansamblu; doar așa putem sa întrezărim cum zecile de mici fragmente colorate, fie ele cît de frumoase fiecare în parte, se asamblează în acel mare mozaic ce reprezintă lupta uneia dintre cele mai strălucite minți contemporane. Cartea este o privire de sus, o fotogramă aeriană asupra a ceea ce, privit de aproape, pare a fi un mare puzzle (cuvînt care, în treacăt fie spus, este tare îndrăgit în filosofia analitică), acel cuvînt ce poate da un sens nou filosofiei lui Kit Fine. De sus, liniile se asamblează, se conturează noi imagini și începem sa deslușim înțelesul ansamblului la care altfel nu am fi avut acces. Tabloul luptei cu îngerul.

Nu este o carte pentru publicul larg; ea își va găsi locul în bibliotecile, fie ele și virtuale, ale profesioniștilor metafizicii, ontologiei, teoriei limbajului sau logicii modale. Va fi, cum spuneam, un instrument de lucru și un punct de plecare pentru un studiu aplicat.

Lucrurile sînt însă mai complicate. Exasperați de cît de mult se împiedicau în cuvinte, filosofii, pe urmele logicienilor, au luat calea așa-zisei filosofii analitice, cale care i-a condus pe un teren ferm la claritate și precizie. Au făcut foarte mari progrese fugind de limbajul comun, dar s-au îndepărtat fatalmente de marele public. Există regrete. Se pot oare întoarce la narațiune? Sau ar însemna să le cerem un nonsens, așteptînd de la ei să se întoarcă exact în lumea de care au fugit de 100 de ani. Este, ca să o spunem fără ironie, un paradox. Dacă sîntem de acord că omul este singurul animal care spune povești, putem spera că poate și filosofia analitică își va găsi povestitorul.

Cătălin Vasilescu este doctor în medicină, profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie București și șef al Clinicii de chirurgie generală la I.C. Fundeni.

Foto: Kit Fine (sursa: YouTube)