Plasele de siguranță ale limbii

Plasele de siguranță ale limbii jpeg

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, inginerul american Claude Shannon s-a ocupat de codurile secrete și de modurile de a separa informația de zgomot. Ceea ce a descoperit urma să devină unul dintre cele mai importante concepte din teoria comunicațiilor: redundanța. Referindu-se strict la textul scris în engleză și nu la limbă în general, Shannon spune că redundanța are legătură cu măsura în care limba poate fi comprimată. Pentru o bună înțelegere, face o analogie cu companiile de telegrafie care utilizează coduri comerciale formate din cîteva litere sau numere pentru cuvintele și expresiile uzuale. În medie, mesajul codificat e mai scurt decît cel original: „Redundanța este expresia măsurii în care e posibil să comprimi folosind cel mai bun cod posibil. Se presupune că rămîi la același alfabet, traducînd engleza într-un alfabet de douăzeci și șase de litere. Cantitatea cu care îl poți scurta, exprimată în procente, este deci redundanța. Dacă folosind o codificare potrivită e posibilă reducerea textului englezesc cu 40%, atunci engleza este redundantă în proporție de 40%. Redundanța poate fi calculată sub aspectul probabilităților din limbă; probabilitatea diferitelor litere, a perechilor de litere, probabilitatea cuvintelor, a perechilor de cuvinte și așa mai departe”.

Lingviști și nelingviști deopotrivă au făcut eforturi, după Shannon, să identifice și să definească redundanța în limbă, pornind de la conceptul din teoria informației. Unii spun că ea ar fi informația existentă pe lîngă cea absolut necesară, alții că ar fi o proprietate a sursei informației care asigură, ca o plasă de siguranță, posibilitatea reconstrucției mesajului în cazul ștergerii parțiale. Pentru a exemplifica acest din urmă aspect, informaticianul Jeremy Campbell menționează anunțurile din ziare, care sînt taxate în funcție de cîte litere conțin. Orice om care dorește să plătească mai puțin va renunța la literele care nu sînt cruciale pentru transmiterea mesajului, de obicei vocale: „lge liv rm, 2BR, basmt” va însemna „large living-room, two bedrooms, basement”, care, în anunțurile imobiliare, se traduce prin „sufragerie mare, două dormitoare, la subsol”. Tot ca să ilustreze dispensabilitatea anumitor segmente, psihologul cognitivist Steven Pinker dă ca exemplu o propoziție în care toate vocalele sînt înlocuite cu simbolul x: Thanks to the redundancy in language, yxx cxn xndxrstxnd whxt x xm wrxtxng xvxn xf x rxplxcx xll thx vxwxls wxth xn . Ceea ce înseamnă:  „Mulțumită redundanței din limbă poți înțelege ce scriu chiar dacă înlocuiesc toate vocalele cu un x” (dacă le înlocuim și noi, iese pxțx xnțxlxgx cx scrxx chxxr dxcx xnlxcxxxsc txxtx vxcxlxlx cx xn x – problemă mult mai complicată în română, din cauza fonotacticii diferite: spre deosebire de limba română, silabele englezești sînt închise, adică se termină în general în consoană, lucru care ușurează descifrarea unor astfel de mesaje).

Într-un raport tehnic asupra redundanței lingvistice înaintat la Universitatea din Chicago la 15 mai 1999, Marie Gillette și Ernst-Jan C. Wit se plîng de confuzia care domnește în domeniu: în literatura analizată de ei, „se observă două direcții diferite. Una care susține că redundanța este o formă de uzaj fals al limbii, și alta care identifică redundanța cu o anume sistematicitate impusă în interiorul limbii”. În consecință, își propun să dea propria definiție în care, pentru exhaustivitate, să încorporeze cele două elemente. În acest scop, cei doi autori fac distincție între redundanța gramaticală („sistematicitatea internă și comportamentul guvernat de reguli al unei limbi în care două sau mai multe trăsături servesc aceleiași funcții”) și redundanța contextuală („repetarea de informație care, din punct de vedere gramatical, nu e obligatorie”). Redundanța gramaticală din engleză se vede, spun autorii, în morfemul –s care se pune la indicativul prezent persoana a treia singular, în markerii de interogație (cuvintele care încep cu wh- și inversiunea dintre subiect și predicat), în ordinea fixă a cuvintelor și în ortografie; în limbile romanice, se vede în acordul în gen și număr al adjectivului și articolului cu substantivul determinat, precum și în dubla negație. Pe de altă parte, redundanța contextuală apare sub forma repetițiilor (ale aceluiași cuvînt sau ale altora, ca sinonime), a pleonasmelor ș.a.m.d.

O astfel de distincție este binevenită pentru că respectă separarea care există între cele două sensuri ale cuvîntului redundanță: pe de o parte, este vorba despre conceptul din teoria informației pe care l-am văzut deja, pe de alta avem conceptul din teoria literară echivalent cu supraabundența de cuvinte, expresii, idei și imagini care transmit toate același lucru. Teoria este minunată, numai că nu este așa ușor de aplicat dacă ne uităm la ce se întîmplă în practică: acești doi autori, ca de altfel mulți alți cercetători, au o puternică tendință de a le amesteca, și asta pentru simplul fapt că, în engleză (limba investigată), ei tind să vadă trăsăturile gramaticale redundante sub forma acelor trăsături de care engleza s-ar putea dispensa pe motiv că lipsa lor nu ar afecta înțelegerea mesajului. De exemplu, morfemul –s este catalogat „cu adevărat redundant” (adică „inutil”), deoarece prezența obligatorie în engleză a subiectului lîngă predicat îl face să fie așa. În paradigma de prezent indicativ a oricărui verb (cu unele excepții ca modalele), toate formele verbului sînt identice, mai puțin persoana a treia singular, care primește un –s. Luînd verbul sleep („a dormi”) pentru ilustrare, avem I sleep, you sleep, he sleeps, we sleep, you sleep, they sleep. Această terminație, conchid cei doi, este inutilă, pentru că „nu oferă mai multă informație decît este deja exprimată de către subiectul propoziției”. Ca obiecție s-ar putea aduce faptul că, pe lîngă semnalarea agentului de persoana a treia singular, morfemul mai are rolul de a distinge modul indicativ – timpul prezent; în contrast, absența lui este la fel de importantă ca și prezența: o formă verbală fără –s lîngă un agent de persoana a treia singular indică modul subjonctiv (conjunctiv în română).

Într-un alt exemplu, ordinea cuvintelor este citată drept formă de redundanță, lucru corect din punctul de vedere al teoriei informației. Pentru cititor, este necesar să precizez aici că engleza veche avea o mulțime de terminații gramaticale care marcau modul, timpul, persoana, numărul, genul, cum este cazul limbilor romanice de azi. Cucerirea normandă, din 1066, a avut ca efect, în limbă, dispariția acestora (cu foarte puține excepții). În lipsa unor markeri care să arate legăturile de determinare, soluția pe care a găsit-o engleza medievală a fost recurgerea la ordinea fixă a cuvintelor: determinantul stă lîngă determinat (adjectivul lîngă substantiv, adverbul lîngă verb); orice propoziție începe cu subiectul urmat de predicat urmat de complemente (acestea avînd propria ordine). Importanța prezenței unui subiect exprimat se vede din faptul că avem unul chiar și în enunțurile în care, din punct de vedere logic, nu avem agent: în propoziția It rains / Plouă, acțiunea nu poate fi atribuită cuiva anume, e impersonală, însă în engleză avem elementul it care ține loc de subiect, locul trebuie ocupat de ceva.

Întorcîndu-ne acum la cazul nostru, spuneam că ordinea fixă a cuvintelor în engleză este o formă de redundanță din punctul de vedere al teoriei informației, deoarece ea permite relațiilor gramaticale să se stabilească între cuvinte în absența unor markeri gramaticali (terminații). Însă argumentul autorilor este: „Probabil oricine, fie și cu ceva străduință, înțelege că o propoziție precum Carte o ei dă îi el vrea să însemne că un subiect de sex masculin înmînează un set de foi scrise unui subiect de sex feminin. Însă, cînd aceeași informație e codificată El îi dă ei o carte, atunci e clar că ordinea cuvintelor nu oferă mai multă informație. Totuși, oferă aceeași informație (i.e. care e subiectul, care e complementul direct etc.) într-o manieră mai accesibilă, prin simplul fapt că se conformează așteptărilor pe care le are receptorul vizavi de propoziție”.

Aici am obiecta că, dimpotrivă, o propoziție precum Carte o ei dă îi el nu oferă nici o informație. Lipsa informației (sau redundanță zero) înseamnă, în jargonul comunicațiilor, zgomot. În jargonul literar se cheamă nonsens, absurditate. Numai numărul mic de cuvinte din această propoziție face ca noi să îi putem ghici sensul, iar ordinea fixă a cuvintelor din limba engleză este tocmai lucrul care îți permite să ai așteptări de la această limbă. Ceea ce autorii numesc o lipsă a informației suplimentare e, de fapt, absența oricărei informații. În al doilea rînd, ei suprapun din nou redundanța din teoria comunicațiilor cu redundanța din teoria literară cînd uită că, în comunicații, cantitatea suplimentară de informație nu e niciodată furnizată în aceeași formă, deci niciodată prin repetiție. Ca să se înțeleagă mai bine, voi apela la o analogie cu traficul. În codul rutier există diverse simboluri utilizate pentru a semnaliza fel de fel de lucruri. „Zebra”, adică locul pe unde traversează pietonii, este marcată redundant, dar nu inutil în mai multe moduri: 1) prin niște dungi albe paralele vopsite pe carosabil, 2) printr-un indicator rutier sub formă de triunghi alb pe un pătrat albastru reprezentînd o siluetă umană care traversează pe zebră, și 3) prin două luminițe galbene intermitente care se aprind și se sting în alternanță. Aceste trei tipuri de semnalizare se folosesc simultan pentru o trecere de pietoni. Inutil ar fi să pui două sau mai multe indicatoare rutiere de același fel și atît. Acesta ar fi echivalentul redundanței din teoria literară.

Totuși, avînd în vedere amploarea tendinței de suprapunere a celor două feluri de redundanță, cred că explicația este mult mai subtilă decît cea detectată în observația lui Gillette și Wit conform căreia cuvintele și propozițiile se conformează așteptărilor receptorului. Este adevărat că în mintea receptorului există așteptări. Dar nu ar trebui să interpretăm asta ca pe un semn că ne-am putea descurca la fel de bine în engleză fără vocale sau fără o ordine fixă a cuvintelor. În realitate, capacitatea noastră de recunoaștere a limbii este rezultatul final al unui proces de învățare a limbii încheiat cu succes, fie că vorbim de limba maternă ori de una străină. Pentru explicații, trebuie să apelăm un pic, din nou, la neurologie.

81xn0ltrzpl jpg jpeg

Abordînd problema stocării și memorării imaginilor, neurologul Antonio Damasio susține, în Eroarea lui Descartes, că acestea nu sînt înmagazinate în creier ca niște copii exacte ale lucrurilor, evenimentelor, cuvintelor sau enunțurilor. De cîte ori încercăm să ne amintim ceva, ceea ce obținem e o interpretare, o versiune nou reconstruită a originalului, pentru că memoria este esențialmente reconstructivă prin natura sa. În ciuda faptului că în creier nu dispunem de înregistrări permanente, noi toți simțim că putem evoca cu ochii (sau urechile!) minții niște aproximări a ceea ce am trăit. Acest lucru sugerează că astfel de imagini mentale constituie reconstrucții momentane tranzitorii, încercări de copiere a unor modele care ne-au fost cunoscute. Această ipoteză este întărită de studiile preliminare asupra rememorării vizuale, studii bazate pe tehnici TEP (tomografie cu emisie de pozitroni) și IRMf (rezonanță magnetică funcțională), care au arătat că imageria vizuală mentală activează arii corticale vizuale ale căror tipare de activitate (afișate pe monitoarele computerului) apar organizate topografic: „...atunci cînd o maimuță vede anumite forme, cum ar fi o cruce sau un pătrat, activitatea neuronilor din suprafețele corticale vizuale avansate este organizată topografic într-un pattern în conformitate cu formele pe care le vizualizează maimuța. Cu alte cuvinte, un observator independent care privește la stimulii externi și la pattern-ul activității cerebrale recunoaște similitudini structurale”.

Deci, conchide Damasio, amintirile nu sînt localizate undeva anume în creierul nostru. În sinapse nu se stochează tablouri/imagini în sine, ci mai degrabă capacitățile de reconstituire a unui tablou sau imagine (sau sunet, deopotrivă). Luînd în considerare toate aceste descoperiri, cred că putem aplica aceeași linie de gîndire în problema reconstrucției lexicale. Concret, manifestările limbii sînt fie vizuale (textul scris), fie auditive (vorbirea). Dar ele sînt dublate permanent de existența unei limbi de natură psihică sau psihologică. Este mentaleza lui Steven Pinker, produsul tăcut al minții fiecăruia dintre noi, în care unitatea minimală este cuvîntul mental, care aduce împreună un concept („ideea de”) și, așa cum vedem din cele mai noi studii, o amprentă mentală. Punînd la contribuție toate aceste date, putem deduce că, în procesul de învățare a limbii, creierul omului stochează informații despre cuvinte: dacă scriem, stocarea se va face în format vizual, adică se va forma o amprentă mentală vizuală pe care creierul să o poată accesa la nevoie. În mod similar, cînd auzim și pronunțăm un cuvînt, creierul va stoca informația în format audio, realizînd o amprentă mentală fonologică.

De aceea, revenind acum la problema redundanței, ori de cîte ori ceva lipsește dintr-un mesaj (cuvinte) sau dintr-un cuvînt (litere), ori dintr-o imagine, felul în care este alcătuit creierul nostru ne predispune automat la începerea unui proces de reconstituire, de reconstrucție, prin compararea stimulului vizual sau auditiv cu amprentele deja existente în memorie. Eșecul poate surveni, evident, în cazul copiilor (dacă nu și-au finalizat procesul de învățare a limbii materne) sau al adulților care fie au de-a face cu un cuvînt nou, necunoscut, fie suferă de vreun deficit neurologic. Numai existența acestor mecanisme înnăscute și dezvoltate ulterior printr-o stimulare adecvată poate explica de ce în propoziția lui Steven Pinker, din care lipsesc vocalele, putem reconstitui mesajul original. Exemplul lui Campbell e mai dificil, pentru că trebuie să ne dăm seama și de contextul în care ne putem întîlni cu o asemenea formulare (ne e mai ușor dacă știm dinainte că e vorba de un anunț imobiliar). De fapt, datorită acestui exemplu, putem înțelege că redundanța nu este o trăsătură intrinsecă a limbii: ea e, mai presus de orice, o expresie a naturii creierului uman.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: António Damásio (wikimedia commons)

image png
Ceasurile organismelor
Majoritatea organismelor vii au astfel de ritmuri sincronizate cu o durată de aproximativ 24 de ore, cea a unei zile pe Pămînt.
image png
Scrierea și scrisul
Cînd unii «intelectuali» catadicsesc (nu catadixesc!) să scrie cîteva rînduri, îți pui mîinile în cap! Dixi!...”
p 22 la Necsulescu jpg
Mama, între Leagăn și Lege
Cu alte cuvinte, a seta o limită fermă și apoi a putea fi alături de copil în stările lui de revoltă, furie și neputință în timp ce asimilează limita.
image png
De la supă la politică
Anul trecut, o investigație jurnalistică a WELT a scos la iveală țelul principal al asociației: acela de a se transforma într-un partid politic.
p 22 jpg
Limba trădătoare
Și, cu toate acestea, ce capacitate formidabilă au de a distruge vieți…”.
image png
Casă bună
Însă, de bună seamă, pe vremea lui Socrate, și casele erau mai... reziliente, și timpul avea mai multă răbdare...
p 22 Radu Paraschivescu WC jpg
Radu Paraschivescu. Portret sumar
Cărţile lui Radu Paraschivescu sînt mărturia unei curiozităţi insaţiabile, a unui umor inefabil şi a unei verve torenţiale.
p 22 WC jpg
„Trecutul e o țară străină“
Ethos creștin? Indiferent de explicație, gestul este de o noblețe spirituală pe care ar trebui să o invidiem de-a dreptul.
image png
Cînd trădarea e familiară
Filmul devine astfel o restituire simbolică pentru experiențele trăite.
p 7 coperta 1 jpg
Sfîrșitul visului african
Începutul „oficial” al Françafrique e considerat anul 1962, cînd Charles de Gaulle l-a însărcinat pe Jacques Foccart, întemeietorul unei firme de import-export de succes, cu coordonarea politicii africane a Franței.
p 22 la Gherghina WC jpg
Cabinetul de curiozități al evoluției
În ciuda spectaculoasei diversități a organismelor vii, evoluția a făcut ca, prin înrudirea lor, acestea să se asemene ramurilor unui singur arbore.
image png
Sofisme combinate
Și în cazul comunicării interpersonale, distincția dintre „public” și „privat” contează.
fbman png
Testul omului-facebook
Dar să identificăm oamenii-facebook din lumea noastră și să îi tratăm ca atare, încă mai putem.
image png
Încăpățînare discursivă
Altminteri, cînd politicienii nu-și înțeleg misiunea, cheltuindu-și energia în dispute stupide și inutile, rezultatul poate fi ușor de ghicit.
1031 22 23 jpg
O lume schizoidă
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
the running man jpg
Arta figurativă și teoria recapitulării
Totodată, ambele dezvăluie peisaje unice, de o frumusețe nemaiîntîlnită.
image png
Dezamăgirea ca „dezvrăjire”
Este o deșteptare amară, dar deșteptare. Ni se pare că ni s-a luat un solz de pe ochi.
image png
De ce 2 și nu 1
Ajunși în acest ultim punct, tot ceea ce putem, așadar, conștientiza e că nu sîntem niciodată 1, ci 2, că nu sîntem niciodată singuri
image png
Oglinzile sparte ale organismelor
Astfel, poate că natura se repetă, dar nu vrea mereu să spună același lucru.
image png
Topografia iertării
Uneori, poate să apară efectul iertării de sine pentru neputința de a ierta pe alții din afară.
p 23 WC jpg
Etică și igienă
Revenind acum la psihologie și experimente, Arie Bos notează că „acolo unde miroase a substanțe de igienă, oamenii se comportă mai sociabil și mai generos”.
p 21 Viktor E  Frankl WC jpg
Pustiul refuzat
Nimic de adăugat, nimic de comentat.
p 22 jpg
Contradicțiile dreptului proprietății intelectuale
Ce înseamnă, mai exact, forma radicală a ideii? Înseamnă forma simplificată și agresivă a ideii.
p 7 LibertÔÇÜ 6 jpg
Dreptate pentru vînzătorii stradali
Comerțul stradal e o activitate economică legitimă prin care își cîștigă existența milioane de oameni.

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.