Zilele trecute am publicat o serie de articole consacrate împlinirii a 80 de ani de la Pogromul legionar din ianuarie 1941, în care peste 120 de evrei din București au fost uciși și peste 1.000 de magazine și lăcașe de cult evreiești au fost vandalizate sau distruse complet.

Printre acestea a fost și reluarea unui interviu cu fost șef rabin al Comunității Evreilor din România, Moses Rosen (1912–1994), pe care l-am realizat în ianuarie 1991 și l-am publicat în cotidianul România liberă.

În finalul acelui interviu îl întrebam pe rabinul Rosen: Sînteți optimist cu privire la eradicarea fenomenului antisemit din România? La care am primit următorul răspuns: Da, deși poate exista și antisemitism fără evrei. Terenul este sănătos, lecția este învățată de acum. Neofascismul nu aduce fascism numai pentru evrei, ci și pentru ne-evrei. Există toate oportunitățile, cu o condiție: ca antisemitismul să fie combătut, să nu fie o diversiune a puterii sau a opoziției. Misiunea de a extirpa acest flagel este una ușoară, a venit vremea ca omenirea să scape de antisemitism.

Citirea astăzi a acestor rînduri poate provoca zîmbete, fie ele și amare. Fraza din final poate duce la concluzia că rabinul Rosen era un naiv. Dar el era departe de a fi naiv, ca supraviețuitor al regimului fascist – antisemit pe față și genocidar – și al celui comunist – antisemit mascat și discriminator față de evrei pe diferite căi.

În România ultimilor 30 de ani antisemitismul nu doar că nu a dispărut, dar în anumite privințe s-a amplificat față de perioada comunistă cînd era folosit de regim în scopuri de manipulare.

În perioada libertății de exprimare și mai ales a internetului, manifestările de antisemitism au devenit zilnice și e suficient să te uiți la comentariile din subsolul articolelor care se referă la evrei sau în grupurile românești pe Facebook de orice fel, unde termenul „jidan” și derivatele sale se găsesc din abundență.

Menționarea Holocaustului irită

M-am obișnuit ca la articolele pe care le-am publicat despre Holocaustul din România majoritatea comentariilor să fie negative, unele de un antisemitism feroce.

                      Foto: evrei din Basarabia deportați de soldați români în 1941 (Yad Vashem)

Menționarea în special a Holocaustului din România provoacă o reacție de iritare, uneori vehementă, inclusiv din partea unor tineri care probabil n-au cunoscut niciun evreu în viața lor. De multe ori reacțiile de iritare iau forma whataboutism-ului: dar despre crimele comuniste (de care s-ar face vinovați evreii) de ce nu scrieți nimic? De parcă orice articol ar trebui să includă toată istoria omenirii.

Nu mai spun că toate aceste reacții denotă o totală lipsă de empatie față de victimele Holocaustului și urmașii lor, ceea ce nu este de mirare într-o țară în care, după 50 de ani de dictaturi fasciste și comuniste și 30 de ani de democrație butaforică, o mare parte a populației a pierdut total simțul solidarității, iar empatia este o mare necunoscută.

A fost nevoie de o comisie internațională condusă de reputatul Elie Wiesel, supraviețuitor al lagărului de exterminare de la Auschwitz și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, pentru ca statul român să recunoască în 2004 – la 15 ani după căderea regimului comunist – responsabilitatea regimului Antonescu în moartea a 280–380 de mii de evrei și 11 mii de romi în perioada 1940–1944.

Prevăd reacția whatabout-iștilor: dar comunismul? Păi pentru un raport despre crimele regimului comunist au mai trebuit să treacă alți doi ani pînă cînd o altă comisie condusă tot de un om din afara României – Vladimir Tismăneanu – l-a publicat. Aștept bineînțeles reacțiile antisemiților care să se lege de originea etnică profesorului Tismăneanu.

Revenind la Raportul Comisiei Wiesel, acesta a recomandat predarea în școli a istoriei Holocaustului din România, dar rezultatul este palid. Un sondaj din 2015 arăta că doar un român din trei a auzit despre Holocaustul din România, iar imaginea lui Ion Antonescu era relativ pozitivă.

Revenind la internet, aici negarea Holocaustului și apologia lui Antonescu apar nestingherit, în pofida Ordonanței de Urgență 31/2002 care incriminează ambele atitudini ca și propaganda legionară. Acest act normativ a avut un efect minor în cei 18 ani de la emiterea sa de către guvernul Adrian Năstase, în perioada în care România era candidată la aderare la NATO și Uniunea Europeană, fiind arareori pus în aplicare.

Antisemitismul – fenomen global

Dar antisemitismul nu este persistent doar în România, țară cu o tradiție democratică mai degrabă firavă, ci și în țări cu o democrație consolidată.

           Foto: La Pittsburgh, SUA, 11 evrei au fost uciși într-un atac terorist în 2018 (Post-Gazette)

Un recent sondaj arăta că 45% dintre britanici sînt de acord cu cel puțin un clișeu antisemit, iar numărul evreilor care consideră că au un viitor în Marea Britanie a scăzut la 53%.

Atacuri antisemite violente au avut loc în ultimii ani în Statele Unite, Franța, Belgia, Germania și în alte state cu democrație liberală, în timp ce în lumea musulmană ostilitatea populară față de evrei, adeseori ațîțată în scopuri diversioniste de liderii politici, rămîne o constantă, iar recenta normalizare a relațiilor dintre Israel și patru state arabe cu regimuri autoritare pare mai degrabă un rezultat al intereselor strategice comune împotriva unui inamic comun – Iranul, decît al unei schimbări fundamentale de atitudine față de Israel.

Și pentru că am menționat Israelul, trebuie să mai spun că adeseori antisemitismul își face azi apariția în mod mascat, mai ales în mediile universitare și cele de stînga, sub forma anti-sionismului, în mod practic prin culpabilizarea evreilor, oriunde s-ar afla în lume, pentru acțiunile statului Israel.

Nu o dată la articole despre Holocaustul din România am primit replica: dar evreii ce fac cu palestinienii?

În sfîrșit, pandemia de coronavirus a exacerbat și mai mult antisemitismul: evreii sînt un țap ispășitor ideal, în Evul Mediu otrăveau fîntînile și răspîndeau ciuma, acum sînt responsabili de covid, iar vaccinurile Pfizer și Moderna nu sînt altceva decît conspirații evreiești pentru zombificarea populației, cu ajutorul mediatic al unor Mark Zuckerberg și George Soros.

Antisemitismul e vechi de mii de ani: e pomenit în Biblie pe vremea Egiptului și a Persiei Antice și a luat forme genocidare în diferite locuri și în diferite secole, culminînd cu Europa secolului XX. În secolul XXI nici nu mai e nevoie de evrei pentru ca antisemitismul să existe: exemplele unor țări ca Polonia sau România sînt elocvente.

Așa încît, iertați-mi scepticismul: părerea mea este că antisemitismul nu poate fi eradicat.

Petru Clej este jurnalist, corespondent RFI România la Londra.

Foto (sus): cadavre de evrei la morgă după Pogromul legionar din 1941 (Wikipedia)