Cine stă să observe lumea naturală nu poate să nu fie izbit de incredibila variație a formelor, în spatele cărora vedem tipare, reguli, ordine: fulgii de zăpadă și celulele stupului sînt hexagonale, dunele de nisip ale deșertului sînt echivalentele formale ale lungilor valuri din mări și oceane, zebrele au dungi simetrice, picăturile de apă sînt sferice, numărul petalelor florilor, în general, este unul din seria 3 (crinii), 5 (piciorul-cocoșului), 8 (nemțișorii), 13 (gălbenelele), 21 (crizantemele), iar cele mai multe margarete au 34, 55 sau 89 de petale, iar aici observăm că fiecare număr este suma celor precedente (seria se numește, în matematică, „numerele lui Fibonacci”), cochiliile melcilor sînt spiralate, virușii au complexe forme geometrice, fiecare planetă are un anume timp de rotație în jurul axei sale, Luna parcurge un ciclu complet în 28 de zile, iar exemplele pot continua la nesfîrșit. Extraordinarul matematician Ian Stewart, din cartea căruia (Numerele naturii) am citat exemplele, ne spune că formele naturii există pentru a ne atenționa că procesele naturale sînt guvernate de reguli și că mintea omului a dezvoltat matematica pentru recunoașterea și clasificarea formelor.

Sufletul matematicii sînt numerele. Cele folosite pentru numărare sau ordonare (1, 2, 3, 4 etc.) se numesc numere naturale. Nu se știe exact cine și cînd le-a numit așa, dacă „natural” înseamnă „derivat din natură”, din lumea înconjurătoare, sau dacă numărarea este o consecință directă a psihicului uman. Discuțiile filozofico-matematice purtate asupra acestui subiect în secolul al XIX-lea au fost neconcluzive. Oricum ar fi, cuvîntul grecesc arithmetike (arta de a socoti, de a calcula) are legătură cu rhuthmos, „mișcare măsurată”, „simetrie”, din rheo, „curgere”. Ritmul e observat natural de filozofii antichității (Pitagora, Arhimede și mulți alții) în periodicitatea fenomenelor: răsăritul și apusul soarelui și lunii, schimbarea anotimpurilor. Ai crede deci că observarea succesiunii din lumea naturală e inevitabil urmată de împărțirea intervalului dintre două manifestări ale aceluiași fenomen în unități structurale tot mai mici. Că de aici și pînă la numirea acestor intervale care (des)cresc mereu doar cu o unitate e doar un pas.

Privind în urmă din perspectiva a ceea ce cunoaștem azi, totul pare evident. Dar lucrurile nu au stat deloc așa: gîndirea abstractă pleacă de la cea concretă, însă nu ne e dată automat. Numărarea precedă numerele: cu mii de ani în urmă, contabilizarea și memorarea se făceau cu ajutorul unor crestături pe bucăți de os, lemn sau piatră (numite, în limba noastră, cu un cuvînt slav – „răboj”, iar în engleză cu un cuvînt, tally, care vine din latinescul talea, „băț”). Sau, ca să țină socoteala oilor, de exemplu, omul din antichitate punea într-un vas de lut mici discuri, făcute tot din lut, pe care desenase oi. Cînd a devenit prea greu să tot spargă vasul ca să verifice conținutul, a început să marcheze în exteriorul vasului un cap de oaie și cîte o linie pentru fiecare disc, apoi și-a dat seama că nu mai are nevoie de vas și discuri, începînd să marcheze totul pe tăblițe de lut. Semnele au devenit, pe măsura nevoii de diversificare, tot mai puțin pictografice și tot mai mult abstractizate, iar atribuirea de simboluri (forme și nume) unităților de structură – inventarea sistemelor numerice – a constituit o adevărată revoluție pentru gîndirea abstractă.

Astfel că existența, în zilele noastre, a unei comunități de oameni care își duc nestingheriți traiul, de sute de ani, fără să numere și deci fără să aibă numerale în limbă pare de neconceput. Ați recunoscut, probabil, cazul tribului Pirahã, despre care am scris în cele trei numere anterioare ale Dilemei vechi. Într-o demonstrație pe teren, Daniel Everett, lingvistul american care a descris limba și obiceiurile acestui trib izolat în jungla amazoniană, pune vreo trei bețe în fața unui aborigen și îl întreabă cîte sînt. Acela răspunde ceva echivalent cu englezescul a few („cîteva”). După ce mai adaugă cîteva bețe, i se răspunde „mai multe”. Plusînd, obține răspunsul „o mulțime”. Membrii tribului nu au simțit niciodată nevoia numărătorii exacte, banii fiind necunoscuți, iar comerțul (cu rarii brazilieni care se aventurează pe rîul Maici) făcîndu-se în natură. Nu trebuie să știe cîți copii au, pentru că îi cunosc pe fiecare în parte.

Sînt ei unici pe planetă? Nicidecum. Leonard Bloomfield, lingvistul structuralist american despre care am mai scris la această rubrică, scrie, în cartea sa Language, despre triburile africane care nu au nevoie de numere mari: boșimanii Kham, de exemplu, folosesc numere simple numai pînă la trei, apoi compun „doi și doi” pentru patru, și așa mai departe. Noi credem că numerele sînt atît de „naturale” încît sînt absolut universale, însă, după cum se vede, realitatea este foarte nuanțată. Tot foarte nuanțată e situația și în limbă: existența unor sisteme lingvistice fără (sau cu mai puține) numerale nu echivalează cu obtuzitatea vorbitorilor față de ideea de singular și plural. Numai că nu toată suflarea omenească exprimă distincțiile de numărare folosind opoziția binară singular-plural, cum am fi tentați să credem dacă nu am avea și informații despre unele limbi non-indo-europene.

Franz Boas, antropolog și arheolog american de origine germană, profesor la Columbia University la începutul secolului XX, i-a studiat pe inuiții de pe Insula Vancouver plus diverse alte comunități aborigene de pe coasta nord-vestică a Pacificului. Din eseul introductiv la monumentala sa operă în trei volume (publicate între 1911-1939), Handbook of American Indian Languages, aflăm că există culturi total indiferente la distincția singular-plural, cum ar fi, de exemplu, populația Kwakiutl, ale căror cuvinte din vocabular nu suferă modificări în funcție de număr, iar ideea de pluralitate vine din context sau prin adăugarea unor adjective speciale la forma unică (de singular) a unui substantiv. Triburile Siouane disting între singular și plural numai în cazul obiectelor, al entităților inanimate, nu și în alte situații. Tot ele folosesc același cuvînt pentru tu și voi (cum e azi în engleză cu cuvîntul you).

Pe de altă parte, ideea de număr a fost mai accentuată în trecut față de limbile moderne de azi. Chiar terminologia pe care o folosim este ambiguă – dacă singular vine din latinescul singularis care înseamnă „singur, unic”, plural e legat de plus, care înseamnă „mai mult”. Cu cît mai mult? Astfel că, în proto-indo-europeană, limbă reconstruită, a existat numărul dual, care a supraviețuit pînă în greaca veche, sanscrită, gotică și engleza veche (și pînă azi în unele limbi ca, de pildă, irlandeza). În engleza veche, pronumele personal avea forme speciale pentru numărul dual:

singular

dual

plural

 I = eu

wit = noi doi

we = noi

ðu = tu

git = voi doi

ge = voi


În engleza de azi găsim rămășițe ale acestui număr în unele forme de pronume: poți spune all (toți/toate) sau any (oricare), sau none (nici unul/nici una) numai dacă te referi la trei sau mai multe entități, pentru că, dacă te referi numai la două, trebuie să spui both (ambele), either (oricare dintre cele două), respectiv neither (nici una dintre cele două). La fel, există două prepoziții care înseamnă „între, dintre”: between și among. Prima e folosită pentru relații bilaterale, a doua pentru restul.

Leonard Bloomfield, care a descris și el limbile austroneziene și algonquiene, arată că sistemele care au numărul dual permit cinci combinații la pronumele personale, distinse prin forme speciale ale cuvintelor: eu și tu, eu și el, eu și tu și el, eu și ei, voi doi, tu și ei (în limba samoană, de exemplu). În Melanezia, pe Insula Annatom, limba distinge în formele pronumelui personal numărul trial: pe lîngă obișnuitele eu, tu, noi și voi, mai există cuvinte separate pentru noi doi, noi trei, voi doi, voi trei.

Nu numai numărul este un punct de divergență între categoriile gramaticale. Vorbitorul obișnuit, necunoscînd decît o limbă sau stăpînind limbi înrudite, cu sisteme gramaticale similare, poate crede că numărul, genul, timpurile și modurile verbale sau cazurile sînt aceleași peste tot, constituindu-se în veritable forme universale de vorbire sau, mai mult, de gîndire, dacă nu chiar în universalii ale existenței. Bloomfield avertizează că ceea ce cunoaștem din lumea practică poate arăta o anume suprapunere a unor categorii gramaticale cu clasele de lucruri din realitate. De exemplu, lumea noastră non-lingvistică include obiecte, acțiuni, calități ale obiectelor, precum și calități ale acțiunilor, ceea ce ar corespunde cu substantivele, verbele, adjectivele și adverbele din limbă. Înainte să se grăbească să le numească „logice” sau „metafizice”, lingvistul e însă dator să investigheze dacă nu cumva alte limbi nu le recunosc, clasificînd lucrurile din lume după alte criterii. Dacă realitatea e atît de diferită, dacă oamenii nu acordă peste tot aceeași importanță acelorași fenomene, cu atît mai mult e de înțeles ideea că, la o comparație mai amplă, limbile vor diferi una de alta în ceea ce privește modul în care interpretează și clasifică lumea înconjurătoare. Eu voi continua această linie de analiză în articolele următoare.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.