Literatura de sertar
„Sertarul cu manuscrise nepublicate sau, deocamdată, nepublicabile este un furuncul dureros și penibil.“
I.D. Sîrbu
Fenomenul rezistenţei prin cultură, hulit de unii, admirat de alții, este caracteristic ţărilor comuniste din răsăritul Europei – aria geografică şi geopolitică unde s-a făcut, îndeobşte, cunoscut. Modalităţile de manifestare au fost dintre cele mai variate: „școli“ care funcționau în semiclandestinitate, grupuri relativ reduse ca număr de persoane, avînd aceleaşi afinităţi culturale și aceleași idiosincrazii politice, dar, de departe, cazurile cele mai frecvente au fost cele ale rezistenţei pe cont propriu. Împinşi la periferia societăţii, uitaţi de semeni şi blamaţi de regimurile totalitare, contestatarii și-au păstrat verticalitatea, refuzînd orice concesie făcută puterii.
În aceste condiţii, „literatura de sertar“ a rămas gura de oxigen a supravieţuirii culturale. Sertarul putea fi cel de la cenzură, cel metalic cu cifru secret de la Securitate, cel cariat şi crăpat al vechiului scrin din casa părintească, cel din chilia unui călugăr sau, pentru cei în recluziune, cel al memoriei. Indiferent de sertarul din care provine această literatură, aluatul constitutiv al scrierilor este comun: spirit încătuşat şi adîncă suferinţă umană. În vremuri obscure, valoarea soteriologică a culturii a fost de netăgăduit.
Zadarnic au încercat mari personalităţi culturale din Europa de Est să convingă Occidentul de adevărata faţă a comunismului. Tone de maculatură elogiau puterea de neclintit a proletariatului. Rusia, cea de după instaurarea puterii sovietelor, părea etalonul fericirii pe pămînt. Mulţi i-au făcut plecăciuni, iar printre ei, multe celebrităţi literare: A. Gide, P. Istrati, L. Aragon, J.-P. Sartre etc. Reversul medaliei rămînea necunoscut. Puţini dintre ei şi-au dat seama de adevărata faţă a comunismului, persistînd în eroare. Panait Istrati a fost dezamăgit de ce a văzut la faţa locului – închisori, lagăre de muncă forţată, sărăcie. Demnitarul sovietic care îl însoţea în acea vizită i-a explicat: „…nu poţi să faci omleta fără să spargi ouăle“. Răspunsul scriitorului nu a întîrziat: „…am văzut mai mult ouăle sparte decît omleta“, o butadă dragă lui Hemingway, pe care o amintea la întîlnirile cu românii. (Valter Roman, Evocări)
Un caz mai aparte a fost P. Neruda, laureat Nobel (1971), comunist din convingere, veşnic închinător la steaua roşie în cinci colţuri, cu adînci plecăciuni la toate dregătoriile „roşii“, nelipsit de la congrese şi festine comuniste. Nu am să uit niciodată degradanta caracterizare – o voită orbire politică – dată lui Pasternak (alt laureat Nobel, 1958): „…un onest reacţionar care, în transformarea patriei sale, nu a văzut mai departe decît un ţîrcovnic mai răsărit“. (Pablo Neruda, Mărturisesc că am trăit) Întrecîndu-se în elogii, aceşti intelectuali de marcă erau convinşi, cel puţin la început, că numai comunismul poate genera şi întreţine armonia socială. Dar, cu timpul, dîndu-şi seama de eroare, au început să facă paşi înapoi. Obedienţa le‑a anulat credibilitatea. Era prea tîrziu.
Din interiorul sistemului totalitar, de astă dată, un val de intelectuali contestatari îşi face tot mai simţită prezenţa. C. Milosz publică la Paris (1953) Gîndirea captivă, o mărturie despre „aservirea spiritului şi degradarea fiinţei“, iar Pasternak creează dificultăţi regimului sovietic cu ocazia decernării premiului Nobel pentru literatură (1958). Butoiul cu pulbere era plin. Lipsea scînteia.
A trebuit să publice A. Soljeniţîn acea mărturie incendiară, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici (1962), lucrare ce a stat la baza romanului Arhipelagul Gulag (premiul Nobel, 1970) pentru ca lumea întreagă să-şi dea seama, în sfîrşit, de drama ce se petrece dincolo de Cortina de Fier. Teroarea sovietică făcuse deja istorie.
Lagăre de concentrare existau din 1918 (Soiajsk, regiunea Kazan), iar în 1921, Lenin aprobase construirea unui lagăr cu o capacitate de cîteva zeci de mii de deţinuţi, dincolo de Cercul Polar, destinat răzvrătiţilor împotriva bolşevismului. În faţa unor asemenea orori, opinia publică internaţională se activează. În aproape toate ţările comuniste apar contestatari care demască atrocităţile comise de regimurile totalitare aflate la putere. Opozanţii îşi asumă riscuri enorme, numele lor devin publice, trecînd din anonimat în simbol. Vocile lor devin repere de orientare în labirintul crimei. S-a trecut la măsuri represive împotriva celor nesupuşi: supravegheri stricte, percheziţii la orice oră din zi sau din noapte, arestări, închisori, expulzări peste graniţă. Multe manuscrise sînt confiscate, arhivele organelor represive devin depozite de literatură clandestină: memorii, jurnale, eseuri, romane, poezii.
România nu a putut face excepţie de la această formă de protest. Unii dintre autorii români – îi poţi număra pe degetele de la o singură mînă – au încercat scoaterea manuscriselor peste graniţă, informînd opinia publică internaţională despre atrocităţile comise în ţara noastră. Cîţiva dintre ei, spre cinstea lor, au reuşit – Paul Goma publică romanul Ostinato la Suhrkamp Verlag, Germania –, cei mai mulți însă au eşuat. Ultimii nu sînt mai puţin merituoşi decît primii. Scriitorii favorizaţi de regim, cei care publicau frecvent şi se bucurau de multe favoruri, încercau, pe ici-colo, o „ameţire“ a cititorului. Ei strecurau în scrierile lor o vagă aluzie la un subiect tabu al regimului (partidele istorice, de exemplu) sau menționau adesea nume prohibite: Regele, Antonescu, Maniu, Codreanu etc. Cutare scriitor a reabilitat un partid sau un nume trecut la index, își zicea cititorul de bună-credință uimit de păcălirea cenzurii, nebănuind însă subtilitățile colaboraționismului. J.-F. Revel a intuit exact psihologia acestui gen de condeieri: „Tentaţia fructului oprit, ispita minciunii, voluptatea autoamăgirii, iluzia că frecventezi Păcatul, dar în scopul slujirii Binelui – joacă, în geneza Erorii, un rol indiscutabil mai puternic decît slăbiciunile propriu-zis intelectuale“.
Relativ la împănarea scrierilor cu „şopîrliţe“, M. Zoşcenko – sarcasticul umorist rus, a cărui antologie umoristică Galoșul s-a tradus şi la noi prin deceniul şapte al secolului trecut, bucurîndu-se de un enorm succes – strecura în fiecare povestire pe care o publica într-o revistă sovietică de umor fapte din viaţa cotidiană a „omului de tip nou“, comunistul, bineînţeles. El ne avertiza de la început că întîmplarea descrisă e autentică: „Să mă scuipe cititorul în ochi dacă exagerez cîtuşi de puţin“. Mizeria în care trăia cetăţeanul sovietic era prezentată în toată „splendoarea“ ei. M. Zoşcenko nu se temea. „Vezi că am oameni la Smolnîi!“, ameninţa unul dintre personajele sale, lucru demn de luat în considerare în acele vremuri tulburi. Şi, într-adevăr, avea. Mai bine zis l-a găsit pe… Jdanov, cel care a intuit ţepele anticomuniste ce se ascundeau în spatele scrierilor umoristice din revista la care colabora: „De douăzeci de ani, omul acesta îşi bate joc de cetăţeanul sovietic şi nimeni n-a băgat de seamă de ce se vinde această revistă!“. Şi l-a trimis pe M. Zoşcenko într-un lagăr, dincolo de Cercul Polar, de unde se pare că nu s-a mai întors.
Literatura de sertar a existat și în România: peste o sută douăzeci de titluri apărute, citeam într-o statistică pe această temă. Sper ca Benjamin Disraeli să nu aibă dreptate în acest caz: „Există trei tipuri de minciuni: minciuni, minciuni sfruntate și statistici“. Dacă numărul titlurilor este real, pare „onorabil“ pentru țara noatră, țară unde precauția, să nu-i zic frica, îndemna la o disidență „tăcută“. E mult? E puţin? Important este că fenomenul a existat.
Două nume sînt de neocolit în istoria românească a acestui gen de scrieri.
Sertarul lui N. Steinhardt ascundea o comoară de nebănuit: diamantul numit Jurnalul fericirii. Umilit și batjocorit, refuzat de edituri, a reușit să rescrie din memorie – manuscrisul a fost confiscat de două ori de Securitate – această dramatică mărturisire. O lume a închisorilor, a unor incredibile privațiuni și a înjosirii ființei umane, lume din care monahul de la Rohia a ieșit integru, fără urmă de compromis moral. Uimitoare mărturia unui deținut politic pentru care pușcăria a fost o bucurie și o iluminare: „Am intrat în închisoare orb și am ieșit cu ochii deschiși“. Spiritualitatea a fost leacul supraviețuirii, gura de oxigen pe care ferestrele zăbrelite o refuzau celui îmbrăcat în zeghe. Păcat că nu și-a văzut manuscrisul publicat. Poate ecourile unanime de admirație postumă să ajungă pînă în acea oază paradiziacă pe care o merită cu prisosință.
Este unanim admirat un alt nume care a riscat enorm: I.D. Sîrbu. „Deziderius Candid“ – pseudonim datorat admirației pentru cunoscutul roman al lui Voltaire – ne-a lăsat sertarul plin cu virulente scrieri la adresa regimului comunist – între ele, acea capodoperă numită Adio, Europa! O viață dusă mereu pe muchie de cuțit: linia întîi la Stalingrad, evadări, pușcării, domiciliu forțat, hăituit și terorizat pas cu pas în acel Isarlîk – capitala raialei din dreapta Alutusului –, acolo unde peșcheșul și vasalitatea țineau rînduiala. O disidență la „vedere“, fără compromisuri și fără concesii făcute căpeteniilor pașalîcului, un continuu „joc cu focul“, joc dictat de o conștiință în care îngenuncherea era exclusă. Visător nu era I.D. Sîrbu, dar vreau să cred că la el s-a gîndit Ernst Jünger cînd a formulat acea definiție a riscului suprem: „Să te preumbli visător, cu o lumînare aprinsă, printr-un magazin cu praf de pușcă“. O asemenea „preumblare“ i-a fost întreaga existență.
Dezvăluirea coşmarurilor din ţările comuniste avea să ducă la informarea reală a celor care mai credeau că aici curge lapte şi miere. Din păcate, ecourile au fost slabe, ici și colo, mai mult sentimente de simpatie decît acțiuni hotărîte. Problemele lor erau, poate, mai arzătoare.
Primatul mesajului asupra stilului este caracteristica generală a tuturor acestor scrieri. Puţine dintre ele se ridică, prin erudiţie şi stil, peste medie. Foarte puţine ating cotele adevăratei literaturi. Nu asta şi-au propus autorii. Importantă rămîne mărturia. Dar, cu timpul, mulţi dintre ei au cerut dreptul de a intra în Cetatea Literară. Unii l-au obţinut, alţii mai aşteaptă la porţile Cetăţii. Mulţi autori confundă rezistenţa prin cultură cu performanţa culturală. Timpul va aşeza omul şi opera la locul cuvenit.
La reproşurile lui T.A. Tvardovski, privind defectele de construcţie şi neglijenţele stilistice din nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, A. Soljeniţîn i-a răspuns: „Pentru mine, integritatea nuvelei este mai importantă decît publicarea ei“.
La care scriitor român am mai întîlnit un asemenea orgoliu?
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
