Gîndirea, percepția și mișcarea sînt privite ca facultăți separate în filozofia occidentală, spun George Lakoff și Mark Johnson, despre care am mai scris la această rubrică a Dilemei vechi: conceptele și formele de raționament bazate pe ele se presupune că ar aparține numai gîndirii. E adevărat că percepția furnizează informații rațiunii, iar mișcarea poate fi o consecință a gîndirii, dar nici un aspect al percepției sau mișcării nu face parte din gîndire. Concepția (formarea și folosirea conceptelor) a fost mereu văzută ca fiind un proces pur mental, spre deosebire de percepție și mișcare, care au o natură corporală. Cei doi (unul lingvist, altul filozof) propun ipoteza minții întrupate (embodied), care dizolvă distincția dintre percepție și concepție: proprietățile conceptelor sînt rezultatul alcătuirii biologice a creierului și trupului.

Urmează că limbajul, facultate exclusiv umană, e și el structurat și legat indisolubil de ceea ce experimentăm, prin trup, încă de la naștere. De altfel, acest punct de vedere asupra modului în care ne însușim limba maternă, numit „emergență prin întrupare” (emergence from embodiment), este susținut de studii recente care corectează sau completează cu date noi mai vechile teorii. Conform acestuia, există proprietăți înnăscute ale minții care permit limbii să se dezvolte cu ajutorul experienței (prin limbă înțelegînd aici atît sistemul virtual din mintea vorbitorului, cît și vorbirea). Venim pe lume echipați cu ceea ce ne trebuie ca să învățăm orice limbă de pe Pămînt la care am fi expuși social, însă ceea ce învățăm propriu-zis este dictat și modelat de mediul în care trăim, ca reacție atît la istoria personală, dar și la propriul temperament, astfel încît, așa cum va fi arătat în acest articol, cuvintele și emoțiile devin legate unele de altele și, mai mult, sînt reprezentate neural în fiecare dintre noi.

Abordările tradiționale ale modului în care decurge învățarea limbii materne sînt destul de „reci”: se dă prea puțină atenție (sau deloc) faptului că acest fenomen înseamnă infinit mai mult decît internalizarea unor forme sonore însoțite de sensuri, că achiziția limbii e dublată de construirea unui sine și a unei perspective asupra lumii. Din descrieri lipsesc referirile la viața emoțională a vorbitorului, iar comunicarea este privită mecanic, ca proces de codificare-decodificare bazat pe reprezentarea strict propozițională. La orele de gramatică, propoziția e descompusă în părți componente cu scopul de a scoate în evidență relațiile dintre cuvinte; succesul în comunicare echivalează cu refacerea întocmai, de către receptor, a schemei propoziționale din mintea emițătorului, trecîndu-se complet cu vederea că există sensuri mai adînci decît cele care țin de semantică.

Explicînd noutatea ipotezei emergenței – propuse de B. MacWhinney în 1999 – și rolul ei în procesarea limbajului, profesorul Timothy Jay, din care preiau o mare parte a informațiilor, precizează că limba este privită ca un proces de schimbare constantă a perspectivei: atunci cînd o persoană transmite un mesaj, interlocutorul îl înțelege doar dacă se pune în locul acesteia și privește lucrurile din punctul ei de vedere. Producerea și înțelegerea limbajului sînt procese întrupate, sensurile sînt întrupate (dacă mesajul e că Băiatul a deschis capacul și a scos broscuța din borcanul de sticlă, atunci o să înțelegi numai dacă îți imaginezi borcanul, capacul desfiletat, broscuța care iese etc.). Trebuie să amintesc aici cititorului că întruparea minții și, implicit, a limbii e posibilă datorită neuronilor-oglindă, cei care se dezvoltă după naștere, prin interacțiune cu mediul, și cărora le datorăm comportamentul empatic.

Poate cititorul își mai aduce aminte din unele articole anterioare că, la om (vorbitor sau utilizator de limbaje ale semnelor), limba este reprezentată neural și procesată în aria perisylviană stîngă, care cuprinde aria lui Broca (implicată în articularea mesajului, dar nu numai) și aria lui Wernicke (implicată în interpretarea mesajului, dar nu numai). Acestea ar fi de ajuns pentru reprezentarea și înțelegerea schemei propoziției despre care vorbeam mai sus. Dar, deși e adevărat că actul comunicării e asigurat mai ales de aceste module corticale dedicate, omul mai posedă un sistem de comunicare subcortical, considerat mai „primitiv”, mai vechi pe linie evoluționistă, responsabil de comportamentul care asigură supraviețuirea: sistemul limbic. Aici se reglează setea, foamea și dispoziția prin producerea de hormoni, aici se găsesc structuri implicate în procesarea comportamentului de motivare prin recompensă, în formarea obiceiurilor, a amintirilor. În hipocampus, de exemplu, se formează legături între neuroni prin care asociem amintiri cu senzații (mirosuri, gusturi etc.). Lîngă el, amigdala are rol central în reacțiile emoționale – plăcerea, frica, mînia, neliniștea.

J.T. Lamendella arată, într-un studiu celebru din 1977, că rolul sistemului limbic în comunicarea umană de orice tip nu e deloc de neglijat: el ar fi responsabil de cea mai mare parte a comunicării nepropoziționale (asociate cu reacțiile emoționale). Astfel, cercetătorul susține că emoția în vorbire vine din acele funcții limbice care și-au găsit o reprezentare lingvistică în principal în scopul exprimării afective. În vocabularul fiecărui vorbitor există un nucleu de cuvinte cu mare încărcătură emoțională care, deși stocate, cel mai probabil, cu restul lexemelor obișnuite, în „lexiconul” nostru mental din emisfera stîngă, au o legătură specială cu sistemul limbic. Legătura s-ar face, e de părere Lamendella, prin emisfera dreaptă, cea care nu e lipsită de sarcini legate de limbă, cum s-ar putea crede, ci e responsabilă de aspectele extralingvistice ale comunicării – anume, de calitățile afectiv-prozodice: identificarea vocii vorbitorului și a calității acesteia, a tonului, ritmului, accentului și a stării de spirit a vorbitorului. Interesant e și că, în cazurile (rare) extrem de severe de lezare cerebrală a modulelor corticale dedicate limbii, cînd facultatea vorbirii se pierde aproape total, iar pacientul suferă de aphasia universalis, vocabularul reține înjurăturile, dar și diverse versuri din poezioare și cîntecele învățate în copilăria timpurie.

Insultele, de exemplu, spune Jay, oferă descărcare emoțională celui care le proferează, dar provoacă și în interlocutor o reacție similară (sensul are elemente corelative fiziologice și comportamentale). Gradul în care este permisă în vorbire exprimarea afectivă diferă îndoit: personal și cultural. Exprimarea sentimentelor (în mod egal pozitive sau negative) este o problemă care ține, simultan, de temperamentul și educația vorbitorului, dar și de grupul social de care acesta aparține (se vorbește adesea despre răceala popoarelor nordice și de expansivitatea celor latine). O chestiune interesantă privește exprimarea emoțiilor la bilingvi: cei care învață sau cunosc deja o limbă străină știu că poate fi foarte frustrant să încerci să-ți exprimi emoțiile puternice în altă limbă decît cea maternă, iar aceasta se întîmplă pentru că limba străină e lipsită de legătura cu sistemul limbic. Studiile recente de imagistică prin rezonanță magnetică funcțională arată că limba maternă și limba străină, la subiecții adulți, operează neural cu module separate, care nu se suprapun pe nici o porțiune (cum se întîmplă, în schimb, la copiii mici care învață două limbi simultan). Această reprezentare neurală duală explică de ce emoțiile nu se simt la fel în ambele limbi, cea maternă rămînînd supapa ideală a planului emoțional.

Aceasta nu înseamnă, însă, că o limbă străină nu folosește la nimic cînd avem de transmis emoții autentice, dimpotrivă: studenții mei de la masterat au observat just că, atunci cînd trebuie să comunice informații foarte personale despre ei înșiși, despre sentimentele lor (sau cînd ar trebui să pronunțe cuvinte-tabu în română), au curaj mai mult dacă formulează mesajul în limba engleză. În acest caz se atenuează psihic emoția prin intervenția proceselor mentale necesare traducerii, care deviază calea neurală dinspre zonele subcorticale către cele corticale. Și pentru că menționam mai sus existența unor sensuri mai adînci decît cele semantice, să mai spun că nu trebuie să echivalăm vorbirea cu producerea de cuvinte ordonate corect sub toate aspectele. Vorbirea exprimă stări și emoții pe care le și trezește (prin neuronii-oglindă) în cei care ascultă – aceștia pot fi astfel manipulați. În piesa lui W. Shakespeare, Julius Caesar, Mark Antony ține un discurs celebru în care menționează obsesiv cît de onorabil e Brutus, ucigașul lui Cezar, doar pentru a transmite, prin mijloace care țin de retorică, un mesaj exact pe dos. Mai aproape de circumstanțele vieții noastre, intonația e fundamentală în transmiterea mesajului, ea putînd contrazice, pur și simplu, sensul lexical al acestuia și avînd prioritate în fața lui. Ce e mai aproape de inima omului contează mai mult decît ce e mai aproape de mintea lui, de aceea și există discursuri care se adresează lor, separat.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.