În textul de săptămîna trecută, intitulat „Un organ al limbii?“, am descris efectul produs asupra vorbirii în urma diverselor traume localizate în emisfera cerebrală stîngă, unde se află aria lui Broca și aria lui Wernicke, implicate în sarcinile lingvistice. În articolul de față, aș dori să nuanțez puțin problema, legînd leziunile cerebrale nu numai de limbaj, ci și de comportament în general, aducînd în discuție niște date extrem de interesante furnizate de două cazuri celebre în literatura neurologică: americanul Phineas Gage și francezul Leborgne.

În vara anului 1848, un tînăr de 25 de ani, pe nume Phineas Gage, lucra ca şef de echipă pentru o companie de construcţii feroviare din Vermont, Statele Unite. Deoarece căii ferate trebuia să i se croiască drum pe un teren stîncos ce se cerea nivelat, echipa de muncitori urma să arunce în aer nişte stînci. Una dintre sarcinile lui Gage era să pună explozibilul în găurile săpate în piatră, să introducă apoi un săculeţ de nisip şi să preseze încărcătura, cu ajutorul unui drug de fier. Se pare că, în acea zi, Gage nu şi-a dat seama că uitase de nisip şi a introdus bara direct în praful de puşcă. La prima scînteie creată de frecarea fierului cu roca, totul a sărit în aer, iar bara de fier a fost propulsată în afară, intrînd prin obrazul stîng al tînărului, prin baza craniului, şi ieşind prin creştetul capului. A aterizat 25 de metri mai încolo, acoperită de sînge şi materie cerebrală. Gage însuşi o confecţionase: cu o greutate de șase kilograme, bara avea mai mult de un metru lungime, iar diametrul era un pic mai mare de trei centimetri.

Incredibil, în ciuda celor două mari găuri din cap şi a sîngerării abundente, Phineas Gage nici măcar nu a leşinat. A rămas conştient şi a vorbit cu colegii săi tot drumul cît aceştia l-au transportat în cel mai apropiat orăşel, Cavendish, unde doctorul John Harlow a tratat rana cum a putut el mai bine, potrivind la loc bucăţile de craniu rămase. A urmat o serie de infecţii pe care organismul lui Gage le-a învins, sub îngrijirea acestui doctor. În afară de pierderea vederii la ochiul stîng, totul părea în regulă. Vorbirea îi era intactă, la fel ca oricare altă facultate a minţii, astfel că vindecarea deplină a fost declarată după numai cîteva luni. Însă nu după multă vreme, Phineas Gage a început să dea semne de schimbare a dispoziţiei şi caracterului. Nu te mai puteai baza pe el deloc şi minţea foarte des, ceea ce l-a făcut să piardă slujbă după slujbă, pînă cînd nimeni nu a mai vrut să-l angajeze. Înjurăturile lui erau atît de grosolane, iar limbajul atît de obscen, încît doamnele erau sfătuite să evite din răsputeri să se afle în preajma acestui om.

Phineas Gage este astăzi un caz clasic în manualele de neurologie. Partea de creier distrusă a fost definitiv asociată cu funcţiunile emoţionale şi mentale pe care le-a pierdut. Doctorul Harlow, care i-a refăcut istoria medicală vorbind cu prietenii şi familia, scria, la un moment dat, că echilibrul dintre capacităţile intelectuale şi înclinaţiile animale ale pacientului a fost alterat, se pare, de accident. După un timp de la moartea lui Gage (survenită la doisprezece ani distanţă de oribilul accident, timp în care el a suferit de epilepsie), mormîntul a fost deschis, iar craniul, împreună cu bara metalică, au fost recuperate pentru investigaţii ştiinţifice. Acestea se păstrează şi astăzi la Muzeul Şcolii de Medicină a Universităţii Harvard, în Boston. În zilele noastre, neurologul Hanna Damasio de la Universitatea din Iowa (soţia şi colega celebrului neurolog Antonio Damasio, pe care l-am menționat deja într-un articol anterior) a reuşit, cu ajutorul unei echipe de specialişti în grafică computerizată, să reconstruiască traiectoria barei de fier, descoperind, astfel, că cea mai mare parte a distrugerii cerebrale a avut loc în regiunea ventro-mediană a lobului frontal, pe ambele părţi; leziunile erau mai extinse, totuşi, în emisfera stîngă a creierului.

Aproximativ la aceeaşi vreme în secolul al XIX-lea, însă peste Ocean, în Europa, binecunoscutul chirurg, neurolog şi antropolog francez Pierre-Paul Broca (vă amintiți, desigur, de el, din textul de săptămîna trecută) avea în îngrijire, în spitalul din Bicêtre unde lucra, un pacient pe nume Leborgne, devenit afazic în urma unui accident vascular cerebral. Din notiţele pe care le-a lăsat doctorul, se reţin cîteva detalii foarte interesante referitoare la acest pacient (căruia toţi îi ziceau „Tan”): „Dacă cineva nu îi înţelege gesturile, se înfurie şi începe să înjure – Sacré nom de Dieu! Tan este considerat egoist, răzbunător şi agresiv, iar asociaţii lui, care îl detestă, l-au acuzat chiar de furt. Aceste defecte ar putea fi cauzate în mare parte de leziunile lui cerebrale”.

Din cele două cazuri menţionate, vedem că doar Leborgne era afazic, iar Gage nu. Cu toate acestea, lucrul pe care cei doi îl au în comun e schimbarea dramatică de personalitate survenită după accidente. Se poate spune că abuzul verbal şi înjurăturile reprezintă expresia (vizibilă, exterioară) a schimbărilor adînci (invizibile, interioare) petrecute în creierele acestora. Deşi la pacienţii furioşi suferind de leziuni cerebrale a fost remarcată tendinţa la abuz verbal, în general nu s-a încercat o explicare a acestui aspect. Doctorul Harlow credea că alterarea personalităţii lui Gage era provocată de rănile acestuia, dar nu avea nici priceperea necesară şi nici mijloacele de cercetare ale unui doctor faimos cum era Broca. Nu putea nicicum să susţină cu dovezi ceea ce pentru el era clar. Pe de altă parte, Broca nu a cercetat niciodată domeniul neexplorat deschis de propria sa remarcă asupra legăturii caracterului lui Leborgne şi boala acestuia. Doar Hughlings Jackson, părintele neurologiei engleze, mai scria, la 1858, despre „obiceiul” des întîlnit al afazicilor de a înjura şi blestema. (Astfel, se ridică problema modului în care aspectele emoţionale ale vorbirii sînt integrate în procesele lingvistice centrale, lucru care va constitui subiectul articolului următor.)

În volumul În căutarea lui Spinoza (2010), Antonio Damasio descrie rezultatele cercetărilor sale asupra efectelor leziunilor cortexului frontal și prefrontal întîlnite la pacienți tineri și adulți cu comportament antisocial. El amintește de incapacitatea acestora de a manifesta sentimente de simpatie, jenă sau vinovăție, precum și faptul că emoțiile de acest tip par să lipsească cu desăvîrșire. Astfel de persoane au un comportament distructiv, nu răspund la pedepse verbale sau fizice, nu se pot supune nici unei reguli, nu pot păstra nici o slujbă din această cauză, îi învinuiesc mereu pe ceilalți pentru eșecurile lor, nu pot face planuri de viitor. Neurobiologul arată că efectuarea unei legături între o anumită acțiune și consecințele ei emoționale, lucru care are loc la vîrste fragede, depinde de integritatea circuitelor neurale din regiunea prefrontală, unde se pare că se află sistemul nostru natural de navigare emoțională.

Dar, deși comportamentele etice depind de activitatea anumitor sisteme cerebrale, nu se poate vorbi, susține Damasio, de un centru al moralității sau de mai multe. Sistemele care susțin comportamentul etic sînt implicate în reglarea biologică, luarea deciziilor, memorie, creativitate, fiind puțin probabil să fie destinate exclusiv moralității. Dacă vorbim de un sistem moral o facem doar în termeni metaforici ; altruismul, iertarea, fidelitatea, respectul, sinceritatea și multe altele sînt „efectele secundare, minunate și atît de utile” ale bunei funcționări a circuitelor cerebrale.

Toate aceste descoperiri, departe de a face lumină, mai mult adîncesc misterul, dînd naștere la și mai multe întrebări decît existau înainte: cît de responsabil este de actele sale un criminal care dovedește cu RMN-uri că are leziuni în cortexul prefrontal și ce pedeapsă merită? Dacă, așa cum s-a dovedit în diverse experimente pe animale, comportamentul etic nu este rezervat exclusiv omului, înseamnă că nu este un produs cultural, ci un mecanism înnăscut? Ne naștem buni sau răi? Atunci ce devin virtuțile pe care ne străduim să ni le însușim (și de ce am mai face-o)? Nu există, deocamdată, răspunsuri clare, ci doar multă literatură pe marginea acestor chestiuni, așa că vom reveni și noi asupra lor.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Phineas Gage (wikimedia commons)