În grădinile Tuileries există o sculptură în marmură care o înfățișează pe Casandra strîngînd în brațe soclul statuetei lui Pallas Atena. Creația sculptorului Aimé Millet se numește Cassandre se met sous la protection de Pallas și face referire la o scenă din mitologia greacă. În urma căderii Troiei, profetesa Casandra se refugiază în templul Atenei, dar este prinsă și violată de luptătorul Aiax. Așa cum este descrisă scena în Căderea Troiei de Quintus din Smyrna, în încercarea de a scăpa de Aiax, Casandra îmbrățișează statuia din lemn a zeiței Atena implorîndu-i protecția.

Poziția corpului Casandrei, agățată de statueta la care nu poate ajunge, roba care i-a alunecat dezvelindu-i trupul și expresia bîntuită sugerează deznădejdea și groaza. Prin contrast, Atena privește drept în față, intangibilă, rece și imună la distrugerea care are loc în jur.

Opera lui Millet evocă finalul, într-un anumit sens, al poveștii Casandrei. Interesant este faptul că dacă finalul e sub semnul Atenei, începutul poveștii se află sub semnul zeului Apollo. Vrăjit de frumusețea fiicei regelui Priam și a reginei Hecuba, Apollo îi oferă Casandrei darul profeției cu condiția ca ea să-i devină amantă. Femeia acceptă învoiala, însă, ulterior, nu își respectă promisiunea, fapt care atrage mînia zeului. Acesta o blestemă ca profețiile ei, deși reale, să nu fie crezute de nimeni.

Casandra este aceea care îl sfătuiește pe Paris să nu se ducă în Sparta. După ce acesta o ignoră și se întoarce cu Elena, Casandra prezice căderea Troiei, dar, încă o dată, vorbele sale sînt puse pe seama nebuniei. Pe măsură ce încearcă mai abitir să convingă locuitorii Troiei de adevărul profețiilor sale, Casandra devine din ce în ce mai necredibilă în ochii lor, ajungîndu-se pînă în punctul în care regele Priam dă ordine să fie încuiată. În cele din urmă, atunci cînd troienii acceptă cu bucurie darul grecilor și sfîrșitul războiului, Casandra avertizează asupra înșelătoriei. Pentru că nu este crezută, o ia la fugă cu o torță într-o mînă și un topor în cealaltă, în încercarea de a distruge de una singură calul troian. Este oprită la timp de către troieni și, mai tîrziu, obligată să asiste neputincioasă la căderea Troiei, așa cum o prezisese.

Tragedia Casandrei este marcată de fatum-ul specific miturilor Greciei Antice. Un muritor nu poate transgresa voința zeilor, iar, în momentul în care încearcă, este destinat să eșueze și să fie pedepsit. Eșecul e un dat înscris în destinul ființei umane și, ca atare, iertarea lui devine mai ușoară. Nu poți imputa celorlalți ceea ce nu este în puterea lor să schimbe.

Spre deosebire, însă, de lumea din miturile Greciei Antice, societatea noastră nu este la cheremul zeilor capricioși și nici închisă ermetic între niște limite bine delimitate. Cu toate acestea, de-a lungul istoriei au existat mai multe Casandre. Unul dintre cele mai elocvente exemple din istoria ultimului secol este acela al generalului francez Ferdinand Foch. La sfîrșitul Primului Război Mondial, Foch s-a arătat nemulțumit de semnarea Tratatului de Pace de la Versailles, considerînd că măsurile împotriva Germaniei sînt mult prea blînde.

„Asta nu e pace. E un armistițiu pe douăzeci de ani”, ar fi afirmat Foch la momentul respectiv. Douăzeci de ani și 68 de zile mai tîrziu a început cel de-al Doilea Război Mondial.

Ceva mai recent, în decembrie 2006, Peter Schiff, președintele Euro Pacific Capital, a prezis criza financiară cauzată de bula imobiliară din SUA. A fost ridiculizat și marginalizat la momentul respectiv, ajungînd un prilej de glumă printre prezentatorii TV. Un an mai tîrziu, predicția lui Schiff s-a adeverit.

Eșecul Casandrelor din istorie poate fi pus pe seama a doi factori – pe de o parte, reticența publicului în a acorda încredere unui mesaj supărător, iar, de cealaltă parte, modul în care este comunicat mesajul. În continuare, voi clarifica acești doi factori.

Între imaginație și fake-news

Spre finalul anilor ʼ60, psihologul Melanie Klein a definit metafora Casandrei ca reprezentînd lupta dintre conștiința morală și supraeu. Conștiința morală, aceea care avertizează asupra pericolului și a pedepsei care va urma, este reprezentată de Casandra. Zeul Apollo este o metaforă pentru supraeu, acela care folosește negarea și autoiluzionarea ca formă de protecție împotriva vinovăției și a anxietății. Lupta între conștiința morală și supraeu se dă în permanență, însă condițiile actualei crize sanitare sînt propice pentru a o observa cel mai clar.

Așadar, vă propun un exercițiu de imaginaţie. Sîntem în toamna lui 2019. Afară este încă frumos, ieșim la bere cu prietenii, ne plimbăm prin parcuri și mergem la festivaluri de film. La un moment dat, cineva ne spune că peste un an lumea va arăta altfel. Că va apărea un virus nou care se va răspîndi rapid. Că întregi țări vor intra în carantină, nu vom avea voie să ieșim din case, iar armata va patrula pe străzi. Că berile cu prietenii, festivalurile de film și petrecerile vor fi de domeniul trecutului. Că se va ajunge pînă în punctul în care oamenii vor purta măști chirurgicale pe stradă, iar spitalele vor fi supraaglomerate. Am fi rîs în fața unei asemenea previziuni. Nu pentru că am fi considerat imposibil un asemenea scenariu, ci pentru că ne-ar fi fost imposibil să acceptăm că l-am putea trăi. Iar pentru unii oameni este, în continuare, imposibil să accepte că îl trăiesc.

Realitatea COVID-ului nu este aceeași pentru toată lumea. Sînt oameni care, în 2001, văzînd la televizor prăbușirea turnurilor gemene au crezut că asistă la o farsă elaborată. Nu ajungem toți în același timp să cuprindem o realitate extraordinară. Cu cît ceea ce se întîmplă este mai șocant, cu atît se va adînci falia dintre oamenii care așteaptă impasibili să se ridice cortina și aceia care se reped cu torțe aprinse și topoare către calul troian. Aici intervine lupta dintre conștiința morală și supraeu, iar durata acestei lupte este dată de individualitatea fiecăruia.

Însă faptul că acum, la zece luni de la izbucnirea pandemiei, numărul acelora care nu cred în existența virusului sau refuză purtarea măștii a crescut nu poate fi explicat doar prin lupta dintre conştiinţa morală și supraeu. Este vorba și despre al doilea factor pe care l-am amintit mai sus – modul în care este comunicat mesajul. Iar aici avem de-a face nu cu o problemă a fake-news-ului, ci cu o problemă a real news-ului.

Într-un sondaj IRES din martie anul acesta, 70% din români se declarau îngrijorați de pandemia de COVID-19, 96% se informau cu privire la el, iar peste 80% aprobau măsurile restrictive luate de Guvern. A fost o perioadă în care nu se mai găseau măști în farmacii, iar oamenii erau disperați să facă rost de ele.

Șase luni mai tîrziu, situația pare să se fi schimbat, iar masca a devenit, pentru unii oameni, un simbol al opresiunii. De curînd, poliția patrulează în București pentru a amenda oamenii care refuză să poarte mască pe stradă. Și nu sînt puțini aceia care o resping cu vehemență.

Putem doar să speculăm în legătură cu ceea ce s-a întîmplat în ultimele șase luni. Au existat speculații privind afluxul de fake-news. Știrile false au convins oamenii că nu există COVID sau că nu e nimic altceva decît un virus gripal și că, în realitate, totul este un plan bine pus la punct pentru a promova un vaccin sau pentru a limita libertățile cetățenilor. Sigur, pandemia de fake-news a avut o contribuție în sculptarea societății de azi. Dar tind să cred că nu știrile false au fost catalizatorul. Ele doar au răspuns unei nevoi. Adevăratul catalizator au fost știrile reale.

Zi de zi, avem recorduri absolute de cazuri și decese. Aflăm din presă că vom avea soarta Italiei, că se va muri pe capete, că spitalele nu vor mai avea locuri pentru bolnavi. Modul în care atît cele mai multe publicații, cît și oficiali ai Guvernului aleg să descrie realitatea COVID-ului în România are o notă iresponsabilă de senzațional. Dacă scanăm știrile referitoare la COVID dintr-o singură zi, vom găsi zeci de cuvinte aparținînd cîmpului lexical al groazei – panică, teroare, alarmă etc.

Pandemia de COVID-19 a devenit sinonimă cu „știrile de la ora 5”. Știrile la care evităm să ne uităm deoarece sînt „numai nenorociri și dezastre”. Sigur, nenorocirile și dezastrele continuă să existe indiferent că ne uităm noi la ele sau nu. Dar punînd distanță între noi și „știrile de la ora 5”, acestea capătă o consistență abstractă. Și cum să accepți consecințele reale în viața ta ale unui fapt abstract?

La momentul actual au murit peste un milion de oameni la nivel mondial din cauza COVID-ului. Însă un milion înseamnă mult mai puțin decît cinci. Cinci oameni răpuși de un virus nou e ceva care ne sperie, dar pe care îl putem accepta. Un milion de oameni e senzaționalul despre care vorbeam și care duce la abstractizare.

Nu am darul Casandrei și nu o să mă avînt în profeții. În schimb, ca o mostră de istorie contrafactuală, cred că dacă portretizarea crizei COVID-ului în media nu ar fi fost făcută în termenii senzaționalului, lucrurile ar fi stat altfel. Existența COVID-ului e, în sine, ceva senzațional, ceva la care nu ne-am fi așteptat cu un an în urmă. Descrisă în termenii lui „șoc și groază”, însă, oferă în permanență combustibil luptei dintre conştiinţa morală și supraeu. Informarea și motivarea prin groază generează efectul opus celui dorit. Dacă nu am fi construiți astfel încît să respingem ideile care ne sperie nu ne-am mai urca niciodată într-un avion. Apelul zilnic la frică, recordurile absolute și terifiantul care însoțește orice știre legată de COVID a dat naștere unei societăți devenite teren de bătaie între susţinătorii Casandrei și contestatarii ei. Și cu cît previziunile sînt dublate de intenția de specula senzaționalul și a genera groază, cu atît mai mulți oameni devin regele Priam care își închide fiica în turn.

Ironia este că în timp ce războiul se desfăşoară la porțile Troiei, întocmai cum a fost prezis, Casandra încă nu e crezută. De aceea ajunge calul troian în cetate. Și de aceea, ultima imagine a Casandrei din războiul troian este refugiul sub statueta zeiței Atena a înțelepciunii, un ultim apel la rațiune. Însă eșecul Casandrei este înscris în propriul destin. Din fericire, al nostru nu e. Iar apelul la rațiune poate schimba regulile jocului.

Ruxandra Burcescu este jurnalistă freelancer.

Foto: wikimedia commons